Între mine și biciclete este, așa cum spun eu de obicei când mă refer la Dumnezeu, o relație specială. Ne-am evitat cu grație toată copilăria. Poate doar cu excepția acelui moment când am băgat mâna printre spițele unei biciclete în mișcare, idee soldată instant cu un ghips. Ne-am evitat, apoi, ani de zile, eu privind lung spre ele, aproape cu jind, dar purtându-le un soi de respect amestecat cu teamă.
În 2012, la Bloggers Inc, am urcat prima dată pe bicicleta cu scopul declarat de a o îmblânzi. Ținută cu fermitate de șa de Bogdan de la Smart Atletic, am deprins mișcarea de bază, dar m-am înecat la mal când am vrut să iau un sens giratoriu strâns și m-am pomenit cu o pedală peste gambă. Au trecut zilele, săptămânile, lunile și anii și, de fiecare dată când vedeam / auzeam / citeam ceva legat de biciclete (povestiri, fotografii, evenimente), mă activam ca un roboțel. - Gata, trebuie să încep să merg pe bicicletă! Și apoi iar o lăsam baltă.
