The Big Sleep (1946)

Sursa: moviepostershop.com

Nu-s o împătimită a filmelor vechi, dar din când în când - cam o dată pe an, în preajma sărbătorilor - simt nevoia să renunț la bombasticismul hollywoodian actual și să mă înfrupt din dulcele stil clasic și din șarmul marilor actori. Acum doi ani m-am răsfățat cu preferatul meu, Cary Grant, în The Bishop’s Wife (1947), și am stat cu sufletul la gură pentru Henry Fonda și cei 12 Angry Men (1957). Anul trecut mă aflam într-o perioadă Audrey a vieții mele, așa că i-am adăugat pe Grant și pe Peter O’Toole și am făcut o mini-cură de comedie-crimă-mister cu Charade (1963) și How to Steal a Million (1966). Anul acesta urmează Mr. Deeds Goes to Town (1936) cu Gary Cooper, și am bifat deja The Big Sleep (1946), cu celebrul cuplu Bogart & Bacall pe firmament, văzut chiar ieri.

The Big Sleep (tradus la noi "Somnul de veci"), adaptare după un roman de Raymond Chandler și cu un scenariu de William Faulkner, e un film noir - și nu zic asta doar pentru că-i alb-negru – în care un detectiv particular, Marlowe (Humphrey Bogart), este angajat de un general bătrân să se ocupe de un caz de șantaj care o vizează pe una din fiicele lui. În încercarea de a-și duce la capăt misiunea, Marlowe intră într-un joc încâlcit al intrigilor, crimelor și seducției, din care la final iese câștigător ... și primește și fata (interpretată de Lauren Bacall).

Bogart e perfect în rolul detectivului de neclintit Philip Marlowe, care nu cedează farmecelor feminine (deși, sincer, niciodată actorul nu mi s-a părut genul de om după care să leșine femeile – sau poate nu i-am descoperit eu tot șarmul) și nu se lasă intimidat de niciun adversar, nici măcar de pistoalele pe care le țin aceștia mai mereu îndreptate asupra lui. Cu toate acestea, e plin de umor și de o sensibilitate pe care nu i-o prea bănuiești sub masca de flexibilitate care e fața lui. 

Două lucruri am să-i reproșez, dar nu mă hotărăsc dacă actorului sau personajului. Primul e că e prea pe fază. Deși îmi place că Marlowe e sarcastic și că are mereu replica potrivită asupra-i, mi se pare că uneori o servește cu o rapiditate atât de puțin naturală încât creierul meu încet a avut probleme, pe alocuri, să proceseze informațiile. Da, tehnica asta te ține lipit de ecranul televizorului (sau laptop-ului, după caz), dar e obositor ca singura secundă de respiro pe care poți s-o iei în 2 ore de film e cea în care au loc împușcături (noroc că avem parte de vreo 3-4 astfel de momente, în rest doar cineva îl amenință pe Marlowe că îl împușcă, iar detectivul le râde în nas). Al doilea reproș e legat de moda isterică a fumatului și băutului la Hollywood. Și de data asta trebuie să recunosc că tutunul și alcoolul întotdeauna au făcut oamenii mai cool, iar suprapunerea acestor vicii peste persoana unui detectiv ca Marlowe are harul de a arunca în aer standardele de șmecherie. Dar atâta a fumat și a băut omul ăsta în film, încât atunci când s-a terminat și am ieșit din dormitor, m-a întrebat mama din ce biciușcărie vin!

Sursa: theredlist.com

Pe Bacall nu prea reușeam să mi-o imaginez altfel decât cu înfățișarea ei de la bătrânețe (pentru cine nu știe, a murit anul acesta, la vârsta de 90 de ani). A fost o plăcere să o urmăresc într-un rol din frageda-i pruncie cinematografică, The Big Sleep fiind al treilea film al ei și al doilea în care juca alături de Humphrey Bogart. Pentru o tânără de 21 ani, Bacall joacă rolul Vivian Rutledge cu o siguranță de sine, o ținută și o oarecare insolență despre care se zice că i-ar fi atras și mai mult dragostea lui Bogie, cu care se iubea încă de pe vremea când filmau împreună To Have and Have Not (1944). Ambele filme au fost regizate de Howard Hawks, care, referindu-se la acest calm afișat de Bacall, declara: "Bogie fell in love with the character she played, so she had to keep playing it the rest of her life". Că a fost sau nu așa, nu e locul nostru să judecăm, dar chimia dintre cei doi a fost evidentă și, spre norocul nostru, cineva a fost suficient de deștept încât să o exploateze!

De încheiere, în loc de concluzie, vă las cu o curiozitate, ca să vedeți cât de departe pot merge artiștii pentru arta lor. Bogart și Bacall sufereau amândoi de o tulburare de voce cauzată de folosirea abuzivă a corzilor vocale, care se numește în prezent Sindromul Bogart-Bacall. Această tulburare apare la oamenii care vorbesc sau cântă în afara tonalității normale a vocii lor, simptomele sale fiind o voce nefiresc de adâncă sau dură și oboseală vocală. Oamenii cel mai frecvent afectați sau predispuși să prezinte această răgușeală sunt cei care vorbesc cu o voce joasă, mai ales dacă au un control deficitar asupra respirației și vocii (actori, cântăreți sau prezentatori radio-TV). Humphrey Bogart și Lauren Bacall au suferit amândoi de această tulburare vocală, care a fost numit după ei, termenul medical curent fiind BBS. Tratamentul implică de obicei ședințe de terapie de voce cu un patolog de vorbire. #casastiti via wikipedia