The Big Sleep (1946)

Sursa: moviepostershop.com

Nu-s o împătimită a filmelor vechi, dar din când în când - cam o dată pe an, în preajma sărbătorilor - simt nevoia să renunț la bombasticismul hollywoodian actual și să mă înfrupt din dulcele stil clasic și din șarmul marilor actori. Acum doi ani m-am răsfățat cu preferatul meu, Cary Grant, în The Bishop’s Wife (1947), și am stat cu sufletul la gură pentru Henry Fonda și cei 12 Angry Men (1957). Anul trecut mă aflam într-o perioadă Audrey a vieții mele, așa că i-am adăugat pe Grant și pe Peter O’Toole și am făcut o mini-cură de comedie-crimă-mister cu Charade (1963) și How to Steal a Million (1966). Anul acesta urmează Mr. Deeds Goes to Town (1936) cu Gary Cooper, și am bifat deja The Big Sleep (1946), cu celebrul cuplu Bogart & Bacall pe firmament, văzut chiar ieri.

The Big Sleep (tradus la noi "Somnul de veci"), adaptare după un roman de Raymond Chandler și cu un scenariu de William Faulkner, e un film noir - și nu zic asta doar pentru că-i alb-negru – în care un detectiv particular, Marlowe (Humphrey Bogart), este angajat de un general bătrân să se ocupe de un caz de șantaj care o vizează pe una din fiicele lui. În încercarea de a-și duce la capăt misiunea, Marlowe intră într-un joc încâlcit al intrigilor, crimelor și seducției, din care la final iese câștigător ... și primește și fata (interpretată de Lauren Bacall).

Nae Caranfil la SpectActor

Despre Întâlnirile „SpectActor”, organizate cu perseverență de Teatrul Național Craiova încă din 2009, nu mai știu dacă am scris vreodată. Știu, însă, cu siguranță, că, din diverse motive, nu am participat până acum la nicio ediție a acestui eveniment cultural ce pune față în față publicul craiovean cu personalități din lumea culturală românească, chiar dacă numele de pe afiș au fost, în multe cazuri, impresionante. Duminică, pe 25 mai, cred că voi încălca această tradiție, pentru a-l vedea și asculta pe cunoscutul regizor român Nae Caranfil!

The Best Offer (2013)

The Best Offer nu e un film de văzut, ci unul de neratat. Motive:

1. Regizor și scenarist - Giuseppe Tornatore, cel care, rând pe rând, m-a impresionat, șocat, uimit, emoționat, surprins, întristat și, în mare, trecut prin întregul spectru al emoțiilor umane cu filmele sale. Văzusem deja Cinema Paradiso, The Legend of 1900, Malena și Baaria și eram convinsă că The Best Offer nu poate dezamăgi. N-a făcut-o, ba din contră, s-a dus cuminte lângă celelalte capodopere ale maestrului.
2. O distribuție de excepție, cu magistralul Geoffrey Rush în rolul principal, alături de care îi regăsim pe Donald Sutherland și Jim Sturgess (cu a cărui imagine adorm în fiecare seară de când citesc "One Day" de David Nicholls). 

3. Subiect: Filmul e mai mult decât captivant, introducându-ne în viața unui excentric licitator de artă (Geoffrey Rush), un om plin de tare interioare, care se îndrăgostește de o clientă de a lui (interpretată de Sylvia Hoeks) la fel de plină de demoni interiori. Cum evoluează relația dintre cei doi vă las pe voi să vedeți. :D

...eu le numesc vicii

“Că strângi timbre, / Sau că tragi pe nas, / Că nu poți fără femei sau că pui ierburi în atlas. / Poți să-i spui oricum, eu le numesc vicii, / Atâta timp cât cantitatea îți provoacă delicii.” Adam (Mark Ruffalo), Mike (Tim Robbins) și Neal (Josh Gad), protagoniștii comediei “Thanks for Sharing” / „Tentații (i)rezistibile”, sunt desprinși, parcă, din versurile melodiei lui Cheloo și Bitză – conduși prin viață de o dependență de care încearcă să se elibereze.

Demonul comun ce îi bântuie pe cei trei, dependența de sex, este o boală reală ce îi pune, însă, față în față cu niște tentații ce se transformă, pe parcursul celor aproape 2 ore de film, în situații absolut hazlii. Alături de cei trei, în această comedie romantică produsă de Edward Norton le mai regăsim pe Gwyneth Paltrow, Joely Richardson și pe ... Pink, cea care debutează astfel pe marile ecrane. Începând cu 4 octombrie, filmul poate fi urmărit la cinema în România, fiind o bună modalitate de a petrece timpul liber alături de prieteni sau persoana iubită, dar și o provocare de a recunoaște care este dependența voastră.

Side Effects (2013)

Dacă într-o vreme scriam regulat pe blog despre filmele pe care le vedeam - cu bune și rele -, în ultima perioadă m-am lenevit și le-am lăsat să treacă pe lângă mine fie cu un surâs interior de mulțumire, fie cu un gest de lehamite din cap. Tot cam asta era gata să se întâmple și cu thriller-ul psihologic văzut ieri, Side Effects, sau chiar mai rău, ținând cont că după ce am vizionat primele 50-60 de minute l-am oprit și mi-au trebuit 2 zile să mă conving singură să-l văd până la final.

Sursă foto

Povestea mea și a filmului începe undeva pe la sfârșitul lui iunie, când eram la Roma și hostelul la care stăteam era situat foarte aproape de un cinematograf. În fiecare zi treceam de câteva ori prin fața acestuia, aruncând câte o ocheadă curioasă pe afișele cu filmele care rulau. Recunosc că mi-a dat inima ghes să merg să văd Side Effects atunci când am văzut pe afiș chipurile cunoscute ale lui Jude Law, Catherine Zeta Jones, Channing Tatum și Rooney Mara, dar faptul că filmul era dublat în italiană m-a făcut să amân vizionarea lui...

Upside Down (2012)

Foto via film-book.com

Despre această drăguță, dar slăbuță dramă fantasy a scris Oana mai bine și mai frumos, așa că vă invit să citiți articolul ei înainte de a reveni la mai cruda mea postare. Upside Down este unul dintre filmele văzute recent care m-au dezamăgit cel mai tare, ținând cont de așteptările create atunci când am văzut trailer-ul și m-am entuziasmat la vederea simpaticilor protagoniști Kirsten Dunst și Jim Sturgess și la descoperirea unei povești cu un fantastic potențial fantastic.

Red Lights (2012)

Când Oana a auzit numele lui Cillian Murphy, n-a mai contat despre ce e filmul, cine mai joacă sau alte detalii dintr-acestea nesemnificative pentru a ne ajuta să ne hotărâm dacă merită să investim 1,5-2 ore în a-l privi; totul era decis! Interesul a crescut la - vorba aceea - level Asian când am citit numele lui Robert de Niro și Sigourney Weaver, precum și descrierea filmului de pe imdb, unde erau menționate cuvintele cheie paranormal, psychic și mysteriously. Red Lights să fie!

Filmul începe cu vizita pe care echipa de investigatori de evenimente paranormale formată din dr. Margaret Matheson (Sigourney Weaver) și asistentul ei, Tom Buckley (Cillian Murphy), o face unei familii care acuza întâmplări inexplicabile științific ce aveau loc în casa lor.

Django cum?

Frumoasa limbă română se bucură de acest atribut - de a fi frumoasă - din mai multe rațiuni, unele mai subiective (că e melodioasă, că e ca și cum ai auzi îngeri cântând șamd), altele mai obiective (că e fonetică, că are o bogată structură etimologică a vocabularului șa). Pe lângă toate acestea, eu o apreciez pentru că mă încântă cât poate fi de jucăușa și plină de sensuri pentru cei care caută înțelesuri mai depărtate de suprafață. Și astăzi am apreciat-o, în timp ce căutam câteva informații despre capul de afiș al începutului cinematografic de an, "Django Unchained", pe care doar ce l-am terminat de văzut. Filmul lui Tarantino a fost tradus la noi ca "Django descătușat" sau "Django dezlănțuit". Numai că un cuvânt înseamnă una, celălalt, alta. Fascinant - pentru mine - e că Django a fost ambele.

Melodia saptamanii: Django

Mai devreme puțin am văzut Django, nu varianta recentă, ci western-ul din 1966, în care pistolarul e interpretat de Franco Nero. În afară de ochii albaștri ai italianului, de scena de luptă în nămol dintre câteva fete de bordel și de soundtrack, filmul este un western obișnuit (mai bine zis clasic), plin de împușcături, cai, urmăriri, ambuscade. Dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat fantastic (și, deși nu am văzut încă Django Unchained, aud că și acolo e aceeași situație) e coloana sonoră absolut fabuloasă. Genul de melodie care, odată ascultată, nu-ți mai iese din cap.

Astăzi, Rocky Roberts - Django.

Audiție plăcută, "muzicofili"!

Pope Joan (2009)

Pope Joan (nume original: Die Päpstin) este ecranizarea cărții cu același nume scrisă în 1996 de autoarea americană Donna Woolfolk Cross, ce se bazează pe legenda papesei Ioana (Johanna), singura femeie care a ocupat vreodată scaunul papal. Filmul merge pe urmele protagonistei (interpretată de Johanna Wokalek), de-a lungul secolului al IX-lea, din locurile natale din Olanda de astăzi până în Germania și apoi în Italia, la Roma.

Născută într-un sat mic, dintr-o mamă saxonă și un tată violent, în ciuda faptului că era preot catolic, Johanna a avut o copilărie dificilă, trebuind să își adape setea de cunoaștere pe ascuns (la acea dată femeilor fiindu-le interzis să primească educație). Dovedind o minte ageră, Johanna îl impresionează pe învățatul grec Asclepius, care o învață greacă și latină și îi dă să citească diverse cărți de filosofie clasică fără știrea tatălui ei. La recomandarea acestuia, Johanna este chemată la Școala din Dorstadt, unde ajunge în urma unui concurs de împrejurări și fratele ei, Johan. Aici, tânăra se împrietenește cu cavalerul Gerold (interpretat de David Wenham - știți voi, Faramir din Stăpânul Inelelor), de care se și îndrăgostește. 

Melodia saptamanii: Breath of Life

Am mai zis și o mai zic: după umila mea părere, Adele, Lana del Rey și Florence de la Florence + The Machine sunt cele mai bune trei voci feminine ale ultimului an. Deși la capitolul frumusețe Florence este într-o netă inferioritate, n-am cum să nu recunosc că vocea ei îmi dă fiori. Deși englezoaica a mai avut o piesă în categoria mea săptămânală, acum a trebuit să mai includ încă una pentru a repara o mică nedreptate, și anume faptul că acest cântec absolut superb, aflat pe coloana sonoră a filmului Snow White and the Huntsman, nu a fost nici măcar nominalizată la Globurile de Aur sau Oscaruri.

Astăzi, Florence + The Machine - Breath of Life.

Audiție plăcută, "muzicofili"!

Melodia saptamanii: Yumeji's Theme (In the Mood for Love OST)

          Dacă e miercuri, e muzică; dar dacă e această miercuri specială, avem muzică de film (și film). 

          Nu știu cum să scriu despre ceva care e atât de simplu, dar atât de complicat, atât de fraged și, totuși, atât de puternic, precum capodopera cinematografică din 2000 a lui Kar Wai Wong, "In the Mood for Love". Mai mult decât înșiruirea unor acțiuni, filmul este o stare evolutivă de la prietenia a doi vecini de palier uniți de aceleași pasiuni la apropierea provocată de descoperirea trădării soților lor. Sub umbrela promisiunii că nu vor fi, la rândul lor, infideli, cei doi se luptă cu sentimentele crescânde care îi leagă și îi unesc. Duioasă poveste de dragoste, creionată admirabil ca o înflăcărare spirituală (dar totuși umilă, limitată de granițe) și o afecțiune sinceră, mai degrabă decât un spasm fizic de moment. 

          Centrat pe figurile celor două personaje, filmul îi elimină ca prezență pe soții adulteri, sugerându-le doar, de cele mai multe ori, existența. De fapt, Wong elimină orice interferează cu emoționala și emoționanta stare a protagoniștilor. Timpul pare a se opri sau a-și încetini ritmul de fiecare dată când doamna Chan și domnul Chow se întâlnesc, plasându-i pe cei doi într-o dimensiune alternativă în care orice componentă spațio-temporală se dilată. Iar coloana sonoră contribuie pe deplin...
          Astăzi, Shigeru Umebayashi - Yumeji's Theme.
          Audiție plăcută, "muzicofili"!

          Alte piese excelente de pe coloana sonoră: Michael Galasso - Angkor Wat și ITMFL, Nat King Cole - Aquellos Ojos Verdes, Quizás, Quizás, Quizás și Te Quiero Dijiste.
PS: Mulțumesc pentru recomandare, Ionuț!

Wicker Park (2004)

          Am întârziat 8 ani în a vedea Wicker Park, dar în secunda 2 după ce s-a terminat filmul, m-am așternut pe scris. Trebuia, fără să mai pierd nicio clipă! Nu-mi aduc aminte de când nu am mai văzut un film de dragoste (romance) care să mă intrige și să i se adreseze și creierului meu, nu doar inimii. Nu-mi mai amintesc, de fapt, de când n-am mai văzut un astfel de film care să nu recurgă în mod repetat, ca un bețiv la sticlă, la clișee, dialoguri sterpe, aparent amuzante, sau intrigi care îmi jignesc inteligența.

          Incipitul filmului nu prevestește nimic din ce va să vină. Aflăm că Matt (interpretat de mereu buhăitul Josh Hartnett - Pearl Harbour, Black Hawk Down, Sin City, The Black Dahlia sau 30 Days of Night) are o slujbă și o iubită pe care orice bărbat și le-ar dori. Toată existența i se dă peste cap atunci când i se pare că o vede într-un restaurant pe Lisa, iubita lui care l-a părăsit fără nicio explicație în urmă cu doi ani. 

          Din acest moment, care coincide cu flashback-urile ce ne reîntregesc povestea de dragoste dintre Matt și Lisa (interpretată de frumușica Diane Kruger - Troy, National Treasure, Inglourious Basterds, Mr. Nobody sau Unknown) și cu obsesia lui Matt de a o găsi pe aceasta, filmul începe să "caște" niște găuri. Găuri pe care le umplem, însă, mai târziu, după ce facem cunoștință cu Alex, personajul interpretat de Rose Byrne (Troy, 28 Weeks Later, Adam, Insidious sau Bridesmaids).

          Când deja nu mai aveam răbdare să aflu cum se explică situațiile în care se aflau personajele, Oana m-a liniștit cu celebra replică "when you'll see it, you'll shit bricks". Vă asigur că nu am născut nicio cărămidă, dar nu vă povestesc mai multe pentru a vă lăsa și vouă plăcerea de a exclama la final "Genial"!

          Închei articolul de azi cu mențiunea că twist-ul poveștii e cel care m-a entuziasmat. Povestea, în sinea ei, e pe alocuri puerilă, personajele principale îmi par insuficient schițate (mai ales Lisa), iar jocul actoricesc...să zicem că i-am văzut pe toți cei trei având interpretări mai reușite! Per total, o notă de 6,9 pe imdb meritată, dar un film care, deși nu în întregime perfect, sunt sigură că vă va plăcea! :)

Poză furată de aici.

The Village (2004)

          Un sătuc izolat din Pennsylvania unui aparent secolul al 19-lea. În urma unui pact demult încheiat, sătenii nu intră în pădurile înconjurătoare, iar creaturile ce locuiesc în păduri nu trec de bariera invizibilă desparțitoare de la marginea lizierei. Lucrurile se schimbă, însă, atunci când tânărul Lucius Hunt (Joaquin Phoenix) plănuiește să încalce regula numărul 1 și cere permisiunea Celor Bătrâni (The Elders) de a merge în cel mai apropiat oraș, după medicamente. Când cadavre de animale sunt găsite pe teritoriul satului, locuitorii știu că pactul a fost încălcat și amenințarea devine iminentă. Un sentiment de teroare începe să planeze asupra tuturor. Lucius își reafirmă dorința de a traversa pădurea, dar consiliul satului, condus de Edward Walker (William Hurt), îi interzice acest lucru. Singura persoană care pare a-l sprijini pe Lucius în demersul lui este Ivy Walker (Bryce Dallas Howard), fiica lui Edward, o tânără fără darul vederii, dar care susține că pe Lucius îl percepe în culori. Aceasta este aproape în permanență însoțită de Noah Percy (Adrien Brody), care suferă de o formă de alienare mentală și care este îndrăgostit de ea.

          SPOILER ALERT: Dacă nu vreți să vă stric surpriza și plăcerea filmului, săriți peste paragraful următor.

          Atunci când Ivy și Lucius își anunță idila și intenția de a se căsători, Noah îl înjunghie pe Lucius. Durerea lui Ivy îl determina pe tatăl acesteia să îi dea voie să meargă în oraș și, mai mult decât atât, să îi destăinuie un secret terifiant. Creaturile pădurii, numite și Aceia despre care nu vorbim, nu există, fiind doar o invenție a Celor Bătrâni menită să îi sperie pe copii și să îi țină departe de pădure. Cu toate acestea, Edward o avertizează că invenția fusese bazată pe niște legende conform cărora pădurile ar fi fost locuite de creaturi periculoase. Ivy pornește către oraș însoțită de doi tineri consăteni care o abandonează pe parcurs. Atacată de - surpriză! - o creatură a pădurii, Ivy o ademenește într-o capcană (într-o groapă în pământ), unde creatura moare. Descoperim că, de fapt, era Noah cel care fura costumele de monstru ale Celor Bătrâni. Ivy își continuă drumul până la un perete acoperit cu iederă pe care îl sare. Noi, privitorii, o vedem ajungând lângă un drum modern, pe care se circulă cu mașini obișnuite pentru noi. Descoperim ulterior că acțiunea se petrece, de fapt, în 2004, și că Cei Bătrâni au decis, în urma propunerii lui Edward Walker, să se izoleze (din diverse motive pe care le veți afla când vedeți filmul) de societate, creându-și una paralelă. Finalul ne-o arată pe Ivy întorcându-se cu medicamentele necesare tratării lui Lucius și pe Cei Bătrâni care se înțeleg tacit să continue farsa în care trăiesc.

          The Village se bucură de regia lui M. N. Shyamalan (The Sixth Sense, Signs) și de o distribuție de zile mari, fiecare actor aducându-și în mod decisiv aportul la succesul filmului. Îi număr doar pe William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody și Bryce Dallas Howard și subliniez prestația celei din urmă, care mi s-a părut magistrală. Punctul forte al filmului nu stă neapărat în acțiune sau în replici, deși pe alocuri găsim fragmente legendare, ci în tensiune, în mister și în teroarea care pândește la fiecare pas, în răsturnările de situație care ne obligă să renunțăm la comoditatea unui fir narativ cu care ne învățasem pentru a ne schimba punctul de vedere. Mie mi s-a părut un thriller care nu urmează șabloanele, deși mizăm și aici pe câteva ingrediente de succes (precum este povestea de dragoste dintre Ivy și Lucius). Suspansul bine dozat ne ține cu inima la gură pe tot parcursul filmului, în așteptarea unui final edificator. Totul se întâmplă, însă, fără cuvinte... 

           Surse poze, aici și aici.

Battle Los Angeles (2011)

          Ce au în comun Aaron Eckhart cu Ne-Yo, Michelle Rodriguez (Ana Lucia din Lost) și Jim Parrack (Hoyt din True Blood)? Toți luptă cot la cot pentru a salva Los Angeles-ul de un inamic necunoscut. Los Angeles, ca și alte orașe din lume, se află sub amenințarea de a fi lovite de niște meteoriți ce intră în atmosfera Pământului subit, fără a fi depistați din timp de specialiști. Trupe militare armate sunt mobilizate pentru o intervenție de rutină, dar în scurt timp își dau seamă că se confruntă cu ceva neașteptat: o invazie extraterestră. Deloc prietenoși, alienii întâi trag și-apoi întreabă; de fapt, retrag ultima afirmație - doar trag!

Priest (2011)

          Bun-bun-buuun! Un nemeritat 5,7 pe imdb.com pentru horror-ul Priest (2011), pe care eu l-am punctat cu nota 9. În distribuție îi regăsim pe fenomenalul Paul Bettany, pe Cam Gigandet (vampirul James din Twilight sau frumușelul cu ochi albaștri din Burlesque), pe Karl Urban (aka Eomer, din Stăpânul Inelelor) sau Stephen Moyer (vampirul Bill din True Blood). Abia am menționat patru nume și cota de frumusețe masculină a filmului a crescut mega-exponenția, ceea ce, mai mult ca sigur, mi-a influențat decisiv obiectivitatea. :D Nu sunt de neglijat sau de trecut cu vederea numele (nu neapărat rolurile) lui Maggie Q, Christopher Plummer sau Madchen Amick.

          Într-o lume decimată de războiul dintre oameni și vampiri, Biserica antrenează niște luptători, Preoții, care înclină decisiv balanța în favoarea omenirii. În timp ce vampirii sunt izolați în rezervații, oamenii se izolează în orașe închise, ce le oferă o falsă securitate. Preoții trăiesc aici în obscuritate, fiind respinși de cei pentru binele cărora s-au sacrificat. Atunci când un grup de vampiri îi ucid pe fratele și pe cumnata (soția) sa și îi răpesc nepoata (fiica), Preotul interpretat de Bettany încalca ordinele directe primite de la Biserică și pornește în căutarea fetei. Secondat de colega lui, Preoteasa (Maggie Q), și de șeriful Hicks (Gigandet), Preotul se înfruntă cu creaturi ale întunericului conduse de o minte diabolică ce caută răzbunare (Urban). Finalul e aparent fericit și lasă loc de o mult-așteptată continuare. Bettany joacă perfect. Gigandet e, din păcate, în filmul acesta, doar un băiat foarte frumos și cea mai mare dezamăgire cinematografică pe care am suferit-o în...ultimii ani. 

          Personal mi-ar fi plăcut un pic mai multă sperietură și teroare în film. Luptele dintre oameni și vampiri sunt destul de bine făcute și nu se sprijină foarte tare pe stereotipuri. Acțiunea e, deci, bine dozată, chiar dacă pe alocuri mai există și unele clișee tipice filmelor americane. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat, însă, a fost încărcătura emoțională pe care Bettany și Maggie Q au impregnat-o singurului moment mai tandru din film, în măsura în care un horror cu vampiri poate avea ceva tandru în el. Merită văzut filmul chiar și numai pentru acel cadru! :)

Rango (2011)

          Johnny Depp și Alfred Molina. Vocile lor, de fapt, în Rango, o simpatică animație din 2011. 

          Depp însuflețește un cameleon talentat la actorie (dar cam singuratic), care, în urma unui accident de mașină, ajunge în deșert, în orașul Dirt. Acesta e populat de tot soiul de animale de mici dimensiuni, mânate de o singură nevoie: de apă. Șopârla fără nume își asumă numele de Rango și identitatea unui mare pistolar, ceea ce o aruncă în diverse aventuri din care iese - de fiecare dată prin noroc chior - basma curată. Faptele de vitejie ale lui Rango îl propulsează în funcția de șerif al orașului și, mai mult decât atât, în postura de erou al locuitorilor. De el depinde acum să facă rost de apa atât de necesară tuturor. Ca și în viața reală, există niște interese meschine la mijloc, dezamăgiri și renunțări, dar filmul ne învață să nu renunțăm. Așa că Rango își înfruntă demonii, se dovedește a fi un alt fel de erou - poate unul de care locuitorii din Dirt aveau mai multă nevoie -și salvează ziua.

          Deși pe imdb.com se bucură de o notă de 7,5/10, eu aș nota filmul mai degrabă cu un 6-6,5. Am râs cam de două ori, două ori și jumătate, am zâmbit cam de trei ori mai mult, nu mi-au dat lacrimile de râs, dar nici de plâns, filmul nu a avut nimic emoționant, poate un pic prea multă filozofie, dar suficientă animație și agitație. Povestea a spart, totuși, câteva tipare, iar de câteva ori acțiunea m-a luat prin surprindere. Simpatic e cuvântul care se potrivește cel mai bine filmului, pe care îl recomand ca unul de văzut.

          Sursa imaginii, aici.

Martie, luna culturala

     Martie a venit, desi nu de mult, cu destule schimbari si momente inovatoare. Au trecut vaj-vaj 1 si 8 martie, martisoare, flori, centrul orasului forfotind de oameni. Craiova - oras furnicar. Program monoton (servici, uneori facultate, casa si, de cele mai multe ori, o oboseala crunta prefacuta in somn). Noroc ca fetele nu m-au lasat sa ma afund in monotonie si au facut din martie luna cu cel mai "cultural" inceput de pana acum.
     Anda ne-a fost gazda (buna, ca de obicei) pentru seara de film. Dupa cateva incercari nereusite (tehnologia uraste fetele si fetele urasc tehnologia!), am reusit sa vedem Brideshead Revisited, un film destul de bun - sau care noua ne-a placut destul de mult. O poveste de dragoste incalcita intre 2 barbati si o femeie, dintre care protagonistul, Charles Ryder, parea cel mai nevinovat. La impresia asta isi aduce aportul in procent semnificativ si faptul ca rolul sau e interpretat de Matthew Goode, actor cu o oarecare eleganta si candoare, cu niste ochi de copil, despre care pot spune ca, daca as incerca sa il caracterizez printr-un singur cuvant (si nu o sa ma refer aici la calitatile sale actoricesti), m-as opri la "neprihanit". :))
     Miercuri mi-am continuat periplurile si am fost cu Pisicu' in Play, la spectacolul lui Vlad Grigorescu, Blind. Desi m-am amuzat destul de tare, fiind 'in the spotlight' pentru o bucata buna din reprezentatie, parca nu m-am mai distrat atat de tare ca aici. Fata de Stand Up Magic-ul la care am fost luna trecuta cu fetele, Blind mi s-a parut mult mai putin impresionant, ca sa nu mai spun ca mi s-a parut si mult mai scurt. Lui Vlad nu i-au mai iesit chiar toate momentele, pe cateva dintre ele am inceput sa mi le explic (asta si datorita Pisicului, care e fan The Mentalist si care imi tot spulbera speranta ca magia exista de facto), si chiar si unele glumite mi se pareau deja cunocute. Cu toate astea, va recomand sa incercati macar o data un astfel de spectacol! :)
     Si ultimul (dar nu cel din urma) eveniment de pe lista cu 'ieseli' s-a consumat aseara. Nu degeaba am zis eu 'consumat', caci parca a fost ca o bricheta fara prea mult gaz. Cu privire la "Fragil"-ul Ralucai Paun mi-am facut o idee mai mult dupa afis, dar era o idee buna. Piesa de teatru se mai bucura si de jocul actorilor Iulia Colan, pe care nu o vazusem niciodata, dar pe care mi-o imaginam buuuuna (profesional, ma refer) si Vlad Dragulescu de la Teatrulescu, pe care, in ciuda faptului ca l-am mai tot vazut pe la spectacole si ca imi e tare simpatic, nu l-am privit niciodata pe scena. Cu toate astea, vorba veche bate orice, si pot spune cu mana pe inima ca socoteala de acasa nu s-a prea potrivit cu cea din targ. Momente haioase au fost putine, dar nici mult suflet nu am consumat la piesa. Si stiu ca nu reactionez prea des de felul meu (decat atunci cand dau peste ceva ori extrem de amuzant, si atunci rad pana ma apuca plansul, ori cand ceva ma misca foarte tare si ma intorc in mine insami), dar aseara am fost in permanenta lipsita de expresie. Si asta nu se datoreaza vreunor mari erori regizoralo-actoricesti, ci, zic eu, mai mult dintr-o asteptare prea mare si fara sens de la Iulia. Vlad a fost cum ma asteptam! :)
     Dupa piesa de teatru am mai ramas un pic la karaoke, doar ca sa stergem Scena 8 de pe lista cluburilor in care merita sa vii la karaoke. Afonii ca mine se simteau, probabil, in concurs cu profesionistii, caci erau cateva voci remarcabile prin sala. Si desi le-am apreciat (in special pe a unui baiat, cred ca Dragos il cheama, care a sculat parul pe noi la Unforgettable si My Way), eu m-as simti mai bine in Play sau One, cu afonii mei! :D
     Acesta a fost inceputul unui martie 'cultural'. Pana la un nou update, toate bune!

Little Women

     Nu sunt adepta revederii unui film (cu excepția celor care m-au marcat profund sau pe care îmi face plăcere să le revăd în diverse companii), în condițiile în care există sute de filme excelente pe care nu am avut încă timpul să le văd. Astăzi, însă, a trebuit să fac o excepție. 
     Când eram mică-mică, am văzut Little Women (ecranizarea romanului Louisei May Alcott), tradus la noi prin Fiicele doctorului March, varianta din 1994, dar am păstrat amintiri foarte vagi. Așa că azi, adunând resurse pentru eseul pe care îl aveam de făcut pentru mâine, am decis să revăd acest film. Prima surpriză plăcută a fost legată de distribuție: Susan Sarandon joacă rolul mamei a patru fiice, interpretate de Winona Ryder, Kirsten Dunst/Samantha Mathis, Claire Danes și Trini Alvarado. Nici partea masculină nu s-a lăsat mai prejos, cuprinzând nume ca Gabriel Byrne, Christian Bale, Eric Stoltz sau John Neville. Premisele erau excelente, deci!
     Filmul are o acțiune ușor ireală, aducând în prim-plan o familie ai cărei membri îi pun aproape întotdeauna pe primul loc pe cei mai nevoiași decât ei. Este povestea maturizării lui Jo (W. Ryder), întruchiparea Louisei Alcott însăși. De altfel, familia March este transpunerea în ficțiune a familiei Alcott, iar acțiunea poveștii are loc tot în Concord, Massachussets, orăselul natal al autoarei. Jo este scriitoare, fire rebelă, băiețoasă și independentă, reușind, din vânzarea poveștilor sale, să își sprijine financiar mama, rămasă singură odată cu plecarea la război a soțului său, doctorul March. Pe alocuri amuzantă, pe alocuri tristă, povestea ce se țese în jurul lui Jo este captivantă, astfel încât nici nu îți dai seama când trec pe lângă tine cele 2 ore ale filmului. Ba chiar uneori ai impresia că momentele se succed prea repede, prea înghesuit, fără să permită acțiunii să se dezvolte suficient de mult încât să ai timp să o digeri.
     Deși nu îmi place să fiu spoileriță, trebuie să comentez puțin finalul filmului. Jo este cerută în căsătorie de cel mai bun prieten al ei, Laurie (C. Bale), și aproape că ești dezamăgit, ca privitor, atunci când îl refuză. În realitate, Louisa Alcott nu s-a căsătorit niciodată, dorind să păstreze această notă imprimată în eroina cărții sale. Potrivit spuselor autoarei, la insistențele cititorilor săi, care își doreau ca Jo să aibă o viață fericită și împlinită și din punct de vedere sentimental, a decis ca aceasta să se mărite. Și-a permis, totuși, micul amuzament de a nu o căsători pe Jo cu cel pe care îl dorea toată lumea, creând, în această privință, un alt personaj, profesorul Friedrich Bhaer (G. Byrne).
     Per total, filmul este unul care merită văzut - fapt întărit și de nota 7.1 pe care o are pe imdb. Și pentru că orice film, oricât de bun sau de bine realizat, are și mici scăpări, m-am amuzat să observ una (pe care apoi am descoperit-o și în secțiunea Goofs): Jo îi trimite lui Laurie o scrisoare în care scrie Please, Teddy, come back to me, replică pe care voice-over-ul o citește Please, Teddy, come back to us. Modificare importantă în economia unei iubiri...