Un diluviu si o nemurire

Dragul meu drag,

Simt că au trecut un diluviu și o nemurire împreună de când ochii mei nu s-au mai bucurat de slova ta așternută pe hârtie și de când urechile nu mi-au mai fost desmierdate de sunetul vocii tale răsunând în mine atunci când îți citesc scrisorile. Nu mai departe de ieri s-au împlinit cinci zile întregi fără să primesc nicio veste de la tine - știu, o să râzi, cinci zile nu sunt nici pe aproape de potop, dar oare ce e timpul pentru suflete care iubesc? 

Ce-i timpul, ce-i spațiul, ce-i viteza cu care ne cunoaștem, ne îndrăgostim, iubim și ne despărțim, fie pe lumea această, fie pe cealaltă? Ce-s toate acestea dacă nu hamuri cu ajutorul cărora ținem în frâu eternitatea? Mă gândeam deunăzi că, pentru oameni ca noi doi, vii, animați de sentimente pătimașe, devorați și alimentați de iubire, concepte ca spațiul sau timpul sunt uneori totul, alteori nimic. Când ești tu aici, timpul nu curge împotriva noastră și nici nu ne aduce, cum spune papá, cu un pas mai aproape de moarte. Sau dacă moartea e clipa aceea de supremă și absolută fericire de la sfârșitul timpului cu tine, cu drag aș muri o mie de morți și m-aș naște din nou să mai mor încă o dată lângă tine. 

Dragul meu drag, timpul cu tine e timp binecuvântat, așa cum blestemate sunt secundele – mici veșnicii – în care-mi ești departe, refuzându-te dorului și nevoii de tine. Din întunecimile Infernului ies noaptea ca drăgaicele toate incertitudinile și îndoielile, toate șovăielile și durerile, mâhnirea și suferința. Nopți albe fără început și sfârșit îmi sunt zilele fără tine, clipe fără margini care se dilată monstruoase și hâde în infinituri de singurătate, căscate colosal în sufletul meu însingurat. Și când să cedez și să mă las pradă disperării, lumina ta apare ca o vestă de salvare pentru un înecat căruia Cel de Sus i-a negat biletul pentru a părăsi această lume. Nu e divin? Nu ești divin, trimis al Lui să-mi ghidezi pașii spre mântuire? 

Și cum mă duci tu cu bătaia unei inimi de la cea mai eliberatoare dorință de moarte la tăria herculiană de a ține piept oricărei urgii... Îmi ești, cum le explică papá elevilor lui, necesar și suficient, tot binele din lume și motivul celor mai dureroase chinuri ale sufletului. Ca un trandafir, atât de frumos și delicat, dar ai cărui spini înțeapă atât de adânc, care crește pe dinăuntrul meu, în mine, făcându-mi fiecare celulă să sângereze, contorsionându-se de durere, și-apoi pansând-o cu nimic mai mult decât un zâmbet fugitiv. Și te accept și te îngrijesc, și te doresc mereu mai unit cu fiecare fibră a corpului meu, până la contopire. Ești Crucea mea, dragoste necuprinsă și povară neînțeleasă, dulce povară... 

Dragul meu drag, simt că va mai trece un diluviu până când ochii mei se vor bucura de chipul tău zâmbindu-mi din pragul ușii și până când urechile îmi vor fi desmierdate de sunetul vocii tale șoptindu-mi la ureche cuvinte de prea mult timp nerostite. Nu-mi oferi, te rog, răgazul să disper și nici păsuirea prea multor dimineți fără soare... 

Te îmbrățișez cu sufletul,

A.

PS: Cu acest articol particip la competiția Spring SuperBlog 2013. Dacă nu v-a plăcut scrisoarea mea, cu siguranță vă vor plăcea aceste Șapte povești de dragoste de la Editura Nemira. Lectură plăcută! :)