„Să împarți înseamnă să-ți pese”, așa s-ar traduce o vorbă din străini. Noi i-am zice neaoș „Cine împarte, parte-și face”. Doi oameni au găsit un loc binecuvântat (ce-i drept, ascuns între dealurile și păduricile Doljului, căzut în ruină și cam năpădit de vegetație) și, în loc să-l păstreze doar pentru ei și ai lor, s-au apucat să-l renoveze și să-i insufle o nouă viață, împărtășindu-l cu alți oameni în căutare de autentic și frumos. Nu știu dacă asta se cheamă curaj, nebunie sau o combinație fericită între cele două, dar mie îmi plac oamenii ăștia. Mai ales când, pe lângă poveste, bagă pâinea în țest și pun și ceaunele pe pirostrii. 😁 Cam așa s-ar rezuma scurta istorie a primului Punct Gastronomic Local din Dolj, La Conac Ciutura; dar noi nu ne-am strâns aici pentru sinopsis, ci pentru povestea pe larg, cu detalii spumoase și de-ale gurii gustoase.
Împinși de la
spate de dorința de a vedea adevărul din spatele motto-ului județului Dolj, "More
than you imagine", sâmbătă am plecat împreună cu colegii din Asociația
Bloggerilor Olteni spre Ciutura, un sat din comuna Vârvoru de Jos, aflat la
numai 25 de kilometri și vreo 30 de minute de Craiova, pe drumul spre Cetate.
Destinația: La Conac Ciutura, primul Punct Gastronomic Local din județul
Dolj, despre care auzisem deja și pe care eram tare curioasă să-l descopăr.
Un conac din
1937 și o poveste rescrisă aproape 90 de ani mai târziu
La poartă ne-a
așteptat Ionuț Rusu Cheiță, actualul proprietar al conacului, care ne-a deschis
poarta colțului său de Rai: o proprietate de 10.000 mp ce înconjoară un conac
ridicat în 1937 de familia Iordache, o fostă familie de învățători din sat. O
casă cu trecut, cu încăperi generoase și cu suficient teren în jur cât să le permită
noilor proprietari să proiecteze un viitor plin de activități. Și de muncă,
ce-i drept...
După aproape doi
ani de căutări, Ionuț și soția sa Angela au găsit conacul de la Ciutura, pe
care l-au cumpărat în primăvara acestui an (pe 20 aprilie 2026, subliniază
Ionuț, ca pentru a ne face să înțelegem cât de departe au ajuns de la cumpărare
până la vizita noastră). N-au găsit însă un conac numai bun de locuit, ci o
clădire degradată, anexe care aveau nevoie de intervenții și vegetație crescută
în voie. Un proiect de restaurare care ar fi descurajat, probabil, destui
cumpărători. Ei au văzut altceva: șansa de a construi aici un loc în care
propriii copii să poată descoperi viața satului, cu animale, natură, mâncare
făcută în gospodărie și timp petrecut afară; nu a trecut mult până să își
dorească să împartă experiența și cu alți oameni.
Inițial, planul
era ceva mai modest, incluzând doar o terasă și o piscină. Numai că, odată
prins gustul, proiectul a crescut și tot crește. De la achiziție până la vizita
noastră au trecut doar puțin peste șase luni, dar locul este deja deschis
vizitatorilor și de luni de zile primește grupuri de copii și familii și
funcționează ca Punct Gastronomic Local. Între timp, proprietarii continuă să
repare, să construiască, să amenajeze și să investească.
Curajul de a
construi din mers
Acesta cred că
este lucrul pe care îl admir cel mai mult la Angela și Ionuț: nu doar că au
investit într-un sat dintr-un județ în care turismul gastronomic nu are un drum
bătătorit, ci că au avut curajul să înceapă înainte ca totul să fie perfect.
Fără un alt Punct Gastronomic Local în Dolj de la care să învețe sau spre care
să privească, au fost nevoiți să deschidă ei poteca, cu toate necunoscutele,
greșelile și dificultățile care vin la pachet.
Și se vede că
sunt încă în plină alergătură. La etajul conacului se lucrează pentru
amenajarea unor spații de cazare, foișorul în care am luat masa era pregătit
pentru închiderea pe timpul iernii, iar piscina din fața clădirii așteaptă
sezonul cald. Pe lista de planuri mai sunt ciubăr, saună, căsuțe inspirate din
arhitectura rurală și alte facilități care să transforme proprietatea într-o
destinație unde să poți rămâne nu doar câteva ore, ci câteva zile.
Și, foarte
important pentru mine, cei doi încearcă să facă toate acestea fără să șteargă
identitatea locului. Nu-i deloc simplu! Angi ne-a povestit, de exemplu, cât de
greu este să găsească mobilier autentic în sat (majoritatea oamenilor din sat
au folosit vechiul mobilier pentru foc sau pur și simplu l-au aruncat), astfel
că au fost nevoiți să cumpere temporar și mobilier de import, până când vor
putea acorda mai mult timp și resurse acestui aspect.
Mi-a plăcut că
n-au încercat să ne prezinte totul ca pe o poveste deja terminată și
impecabilă. Au vorbit deschis despre ce au făcut, ce n-au reușit încă și ce
urmează. Mno, decât o experiență perfect lustruită, dar fără poveste, eu una
prefer să descopăr locul în timp ce se construiește, se metamorfozează și crește.
Turismul este viu; vă invit să-l trăiți!
La țară, dar
nu numai pentru mâncare
Dincolo de conac
și de proiectul de restaurare, dincolo de mâncarea autentică, gătită pe loc,
oferită vizitatorilor, La Conac Ciutura încearcă să ofere ceva ce devine tot
mai greu de găsit pentru copiii crescuți în oraș: contactul direct cu viața
unei gospodării. Noi am văzut ponei și oi, dar proprietatea găzduiește și alte
animale și păsări domestice (ca să nu mai menționez mascotele feline și canine
pe care toți le-am smotocit, pupat și mângâiat).
Copiii care vin
aici, cu familia sau cu școala, pot merge cu căruța, pot participa la ateliere
de făcut pâine, pot descoperi de unde vine mâncarea și cum arată o zi în
gospodărie, fără ca toate acestea să se petreacă pe ecranul unui telefon. Locul
a început deja să primească grupuri de grădiniță și școală, în cadrul
programelor educaționale, dar și familii care vor să petreacă o zi altfel decât
la mall sau într-un restaurant obișnuit.
Iar pentru adulți
există un alt fel de răsfăț: liniștea, verdele, spațiul și peisajele largi ale
câmpiei și dealurilor oltenești, despre care prea puțini vorbim când facem
planuri de călătorie. Ne-am obișnuit să căutăm spectaculosul la munte sau la
mare și uităm că și câmpia are frumusețea ei, mai discretă, dar nu mai puțin
generoasă.
Cu pâinea în
țest și ceaunele pe pirostrii
Între toate
lucrările, telefoanele și planurile lor, Angela și Ionuț și-au făcut timp să ne
deschidă poarta, să ne plimbe prin gospodărie, să ne povestească istoria
conacului și să ne explice ce viață nouă îi pregătesc. Și, firește, să ne pună
la masă. Că doar nu veniserăm la primul Punct Gastronomic Local din Dolj ca să
studiem exclusiv arhitectura! 😁
Ziua a fost înnorată și răcoroasă, așa că ne-am retras cu mare plăcere în foișorul frumos amenajat, unde o cană de vin fiert a venit la fix pentru dezmorțire.
Apoi au început să sosească bunătățile: ciorba de pește (din crap și fitofag, cu usturoi, roșii și gustul inconfundabil de ciuști la grătar), castronul
zdravăn de tocăniță de porc, mămăliga, pâinea coaptă în țest și turtițele
din care am tot rupt și am tot gustat, că nu se putea altfel.
Am închinat, fiecare după poftă, câte un pahar de vin sau de suc de mere, am mai povestit, am mai râs, am mai cerut o bucățică de pâine, până când am ajuns la concluzia că nu mai încape nimic. Concluzie infirmată imediat de apariția plăcintelor cu brânză și stafide. Una a încăput fără probleme. A doua, în cazul meu, a necesitat un mic efort de voință în sens invers celui recomandat de nutriționiști, dar am trecut cu bine și peste această încercare. 😁
Și uite-așa,
între poveștile gazdelor, mâncarea pregătită cu grijă și buna dispoziție a
colegilor bloggeri care s-au animat la joc, o zi rece de toamnă s-a transformat
într-o ieșire de poveste și de povestit.
Ce poate
crește dintr-un conac vechi
Am plecat de la
Ciutura cu simțurile mângâiate, cu memoria telefonului plină de fotografii, cu
stomacul plin, dar și cu un respect sincer pentru ceea ce încearcă să
construiască familia Rusu Cheiță. Nu e puțin lucru să cumperi o ruină, să
investești într-un loc pe care alții poate l-ar fi ocolit, să restaurezi fără
să distrugi, să primești vizitatori în timp ce încă lucrezi și să încerci să
faci din toate acestea o afacere care să susțină mai departe proiectul. Mai
ales când ești primul din județ care pornește pe acest drum.
Mi-ar plăcea să
văd mai multe asemenea inițiative prin satele Olteniei. Nu numai conace, nu
neapărat ciubăre și piscine, nu doar proprietăți întinse pe hectare întregi, ci
gospodării care să-și deschidă porțile, oameni care să gătească bine și să-și
spună poveștile, locuri unde patrimoniul rural să nu fie doar ceva ce
fotografiem înainte să dispară, așa cum bine a făcut colegul Iulian.
Iar la Ciutura,
povestea este abia la început. Mi-am propus să revin, poate într-o zi de vară,
când curtea va fi verde, și vom putea vedea cât de mult a mai crescut
proiectul. Deși, dacă mă întrebați pe mine, aș reveni și mâine pentru ciorba de
pește și pâinea la țest.
Angela, Ionuț,
vă țin pumnii! Să aveți
putere, răbdare și cât mai mulți oameni care să vă întindă o mână de ajutor sau
să vă treacă pragul. Ați pornit la drum cu o casă veche și o idee curajoasă,
iar acum construiți, la propriu, un motiv în plus să ne plimbăm prin Oltenia.
Și, pentru cine
crede că la câmpie n-ai mare lucru de văzut, am o sugestie: faceți o plimbare
până la Ciutura. S-ar putea să vă schimbați părerea. ❤️
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu