Trei întâlniri la Craiova Jazz Festival 2026

Cu câteva zile înainte de Craiova Jazz Festival 2026 răsfoiam albumele cu fotografii de la edițiile din 2024 și 2025 și mă gândeam că, de la fiecare, am păstrat în memorie mult mai mult decât niște nume de formații, piese sau instrumente vrăjite. Mi-au rămas stări, povești, oameni, întâlniri, seri pe care câte o fotografie le scoate instantaneu din sertarul memoriei. Puse toate laolaltă, au țesut în ultimii ani un fir aproape ombilical între mine și festival.

Tot atunci scriam că unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la jazz este libertatea. Faptul că nu știi întotdeauna unde te duce muzica, că o temă poate fi desfăcută, întoarsă pe toate părțile și recompusă sub ochii tăi (vine vorba, în nervul tău auditiv), că muzicienii par uneori să poarte pe scenă conversații într-o limbă pe care noi, cei din sală, n-o vorbim, dar cumva o înțelegem.

Habar n-aveam că ediția 2026 urma să-mi ofere trei demonstrații atât de diferite ale aceleiași idei.

Din motive independente de voința mea, ediția aceasta am ajuns doar la trei dintre concertele din festival. Și, chiar dacă trei concerte nu-s suficiente pentru un verdict asupra unei ediții întregi, au fost suficiente pentru o călătorie de la o orchestră de voci, cu ocol prin Balcani și ceva mai departe, până la o ditamai armata de instrumentiști care a făcut aerul Filarmonicii să vibreze.

Orchestra de voci

În a doua seară de festival am intrat în sala Filarmonicii „Oltenia” chitită pe treabă. Hai, să cânte trompetele, să mă sfâșie saxofonul... 🎷 N-a fost nevoie decât de câteva minute ca Jazzappella să-mi aducă aminte că, în jazz, nimic nu trebuie. Aparent, nici măcar instrumente. 😁

Trupa de jazz a cappella fondată de Zoltán András, pe care mulți îl știm și ca solist al formației Sarmalele Reci, a venit la Craiova cu un concert aproape exclusiv din voci, cu o singură, mică și punctuală excepție. Beatbox-ul a pus ritmul, iar peste el s-au construit armonii, linii melodice și solo-uri într-o sincronizare care m-a făcut de câteva ori să închid ochii și să caut cu urechea instrumentele despre care știam foarte bine că nu există.

Vocile, în schimb, s-au dus peste tot. De la o arie de Bach la standarde de jazz, bossa nova și o compoziție orientală cântată în turcă, de la Roy Hargrove și frații Gershwin la creațiile lui András. A fost și un delicios medley Beatles – Michael Jackson – Tom Jones – Duffy, a fost „Meet the Flintstones”, unde Tomi Weissbuch a slobozit un „Yabba Dabba Doo” regulamentar, ca-n desenele animate, a fost un „La vie en rose” executat gingaș de vocile feminine și a fost chiar și „Au plecat olteni la coasă”. Că doar suntem la Craiova.

Toți membrii grupului au funcționat splendid împreună, dar trebuie s-o spun din nou: fetele au fost electrice, magnetice, expresive, cu o prezență scenică spre care ochii și urechile se întorceau aproape involuntar.

Mi-a plăcut M U L T Jazzappella tocmai pentru jocul acesta permanent cu percepția. Dacă ai numai vocea la dispoziție, vocea trebuie să devină instrument, ritm, culoare și orchestră. Și, pentru o oră și jumătate, a fost mai mult decât suficientă. A strălucit.

Prin Balcani, cu întoarcere la punctul de plecare

După pauză, Ethnotic Project & Irina Sârbu au venit parcă să recupereze cu dobândă toate sunetele instrumentelor de care ne lipsiserăm în prima parte. 😁 Țambal, caval, flaut, clape, chitară, tobe, bass și voce au luat muzica la plimbare prin Balcani și ceva mai departe, într-un concert construit în jurul unor melodii cu rădăcini tradiționale, peste care s-a așezat un groove modern.

Am avut și privilegiul de a asculta în premieră noul album „Balkanic Mosaic Groove”, iar construcția pieselor mi-a plăcut poate la fel de mult ca destinațiile muzicale prin care am trecut. Ritmul cunoscut a apărut la început, suficient cât să-l recunosc și să mă agăț de el, apoi muzicienii i-au dat drumul să zburde. Improvizații, solo-uri, dialoguri între instrumente, tărâmuri sonore care nu mai figurau pe harta inițială și, tocmai când aproape uitam de unde plecasem, tema revenea la final și mă aducea acasă. „Byala Rosa”, „Gelem, Gelem”, „Opa, opa” sau „Săracă inima me” au devenit astfel mai degrabă pretexte pentru joacă și libertate pe sound-uri bulgărești, rrome, machidonești și românești. Am dat și un ocol prin Armenia pe „Dansul săbiilor” de Aram Haciaturian, înainte ca traseul să ne ducă spre Grecia și „Ta Paidia tou Pirea” („Copiii din Pireu”), tema compusă de Manos Hatzidakis pentru Never on Sunday.

Iar ghid prin tot acest du-te-vino muzical ne-a fost Irina Sârbu, cu voce, energie, zâmbet și o prezență care a legat toate opririle fără să ne ceară pașaportul la graniță.

Puterea în mulțime

Ultima seară de festival a schimbat din nou proporțiile, căci având Big Band Radio România pe scenă, nu a existat pericolul să ducem lipsă, muzical, de nimic. Nu mai puțin de 17 instrumentiști au umplut sala Filarmonicii „Oltenia”, într-o desfășurare de forțe în fruntea căreia s-a aflat Simona Strungaru, singura femeie de pe scenă, dirijând un big band exclusiv masculin cu energie, precizie și autoritate lejeră.

Pentru mine, a fost o seară excelentă de muzică, dar și una a revederilor: pe Liviu Negru, la chitară, îl văzusem cu nici 24 de ore înainte alături de Ethnotic Project & Irina Sârbu. Pe Cătălin Milea, la saxofon, îl mai ascultasem chiar la Craiova Jazz Festival, în 2024, în Cvartetul Petrică Andrei. Iar pe Adrian Ciuplea, la bass, l-am reperat dintr-un cu totul alt peisaj sonor, ca bassist al trupei Vița de Vie. Mică lumea muzicii, mare plăcerea revederii!

Și mare și sunetul. 😅 „In the Stone” și „September” de la Earth, Wind & Fire, „Tutu” al lui Marcus Miller, „Mas que Nada” de Sérgio Mendes sau „Don't You Worry 'bout a Thing” de Stevie Wonder au fost printre piesele pe care le-am recunoscut. Sound-uri familiare care, trecute printr-un big band de jazz, și-au păstrat identitatea, dar au primit alte valențe, straturi și densitate. Iar când au venit solo-urile, în special cele de saxofon și trompetă, aerul din sala Filarmonicii a devenit parcă mai compact și mai plin de groove. 

Dacă prima întâlnire a ediției mele de festival îmi demonstrase cât de mult poți face cu mai puțin, ultima mi-a arătat cât de spectaculos poate suna și foarte mult.

Cuvânt de final

Înainte să înceapă ediția 2026 scriam, privind fotografiile strânse în ultimii doi ani, că fiecare dintre ele deschide o ușă către un univers muzical. Acum mai am câteva de pus în album. Și, deși în 2026 n-am reușit să fiu acolo decât pentru trei concerte, întâmplarea le-a ales suficient de bine încât să-mi dea trei răspunsuri diferite la aceeași întrebare: câte forme poate lua jazzul?

Poate fi numai voce și să te facă să auzi instrumente care nu există. Poate porni de la o melodie tradițională, s-o desfacă în bucăți, s-o plimbe prin improvizații și să ți-o aducă înapoi schimbată, dar recognoscibilă. Sau poate pune 17 instrumentiști pe scenă și să-ți amintească fizic, până în aerul pe care îl respiri, câtă forță poate încăpea într-un big band. Aceeași libertate a jazz-ului, transpusă în forme complet diferite de manifestare.

Imaginile din 2026 și-au găsit locul în album lângă cele din 2024 și 2025. Și încep să „manifestez” de pe acum pentru Craiova Jazz Festival 2027, căci fotografii noi mai încap; jazz, cu atât mai mult.