Hmmm, multi dintre noi zic: cutare a fost cu ERASMUS in nu-stiu-ce tara, tre´sa ma duc si eu, fie din ambitie proprie, fie ca sa nu se lase mai prejos, fie ca sa-si multumeasca vreun parinte mai orgolios. Eu am plecat din toate motivele de mai sus, si inca unele pe care nu le mai enumar aici.
Nebunia incepe odata ce esti acceptat: unde o sa stau?, unde o sa dorm?, ce o sa mananc?, cu ce ma duc?, n-o sa-mi ajunga banii, etc, si mii si mii de probleme marunte, pe care okii nostrii de copii (fiindca majoritatea, cand plecam, suntem doar niste copii) le vad ca pe cea mai mare problema a vietii lor. Pe mine m a ajuns norocu´(si vorba aia: norocul si l face omul) sa ajung pe meleaguri spaniole, tocmai in (prea) frumoasa Barcelona. Si am avut unde sta, unde dormi, am avut ce manca, cu ce ma duce si cu ce ma ntoarce, banii mi au ajuns pentru un trai (uneori simteam ca mai mult decat) decent. Problema mea aici au fost oamenii! Oamenii pe care i am lasat in urma si cei pe care i am gasit.
Despre cei pe care i am lasat in urma...eu sunt mai "mamoasa" asa din fire, si DA, mi a fost dor de toata familia, si de toti prietenii, si de toti colegii, pana si de toti cunoscutii mi a fost dor! Ce m-a socat, insa, a fost sa vad ca persoane ce par, la prima vedere, mult mai puternice si cu picioarele pe pamant, clakeaza din cauza dorului de cei dragi! Am avut toti ERASMUSii, cred, la viata noastra, zile depresive in care nu ne puteam ridica din pat, plangand dupa o gura de mancare facuta de mama, jurand ca plecam acasa cu primu´ avion...si eu la asta nu ma asteptam! Mie nu mi a zis nimeni ca e atat de greu departe, si ca ti se pune atat de des la incercare increderea in tine si taria de caracter...
Despre cei pe care i am gasit aici...in contra tuturor ideilor pe care noi, romanii, le avem despre vestici/occidentali (spanioli in particular), ei NU au idee despre limbi straine. Engleza=0 (a se citi "zero"). Nu spun ca toti! Dar marea majoritate...Du te vorbind engleza in piata mare, in Craiova, si iti jur ca te inteleg pana si mamaile alea de la tara, ba te mai si tocmesti cu ele...eu am fost martora. Apoi dpdv al modei (nu ca as fi eu Mama Omida a vestimentatiei romanesti, ba din contra, cat mai comod, cu atat mai bine, strig eu tare din tenisi), majoritatea sunt "friki": cu codite rasta, tatuaje, cercei, piercinguri care mai de care in locuri mai anormale (intre sprancene, in obraz, in nas(ca belciugu´), ba am vazut chiar si la ceafa unu´), cu zece haine de o suta de culori, pantalonii cu tur la genunki, fumand "chocolate" (care cred ca au mai mult decat doar tutun inauntru). Si as mai putea sa le gasesc mii de defecte pentru care nu i plac(desi exista si exemplare de treaba), dar momentan tre´ sa fug si inkid aici....
pe curand, prieteni....
Nebunia incepe odata ce esti acceptat: unde o sa stau?, unde o sa dorm?, ce o sa mananc?, cu ce ma duc?, n-o sa-mi ajunga banii, etc, si mii si mii de probleme marunte, pe care okii nostrii de copii (fiindca majoritatea, cand plecam, suntem doar niste copii) le vad ca pe cea mai mare problema a vietii lor. Pe mine m a ajuns norocu´(si vorba aia: norocul si l face omul) sa ajung pe meleaguri spaniole, tocmai in (prea) frumoasa Barcelona. Si am avut unde sta, unde dormi, am avut ce manca, cu ce ma duce si cu ce ma ntoarce, banii mi au ajuns pentru un trai (uneori simteam ca mai mult decat) decent. Problema mea aici au fost oamenii! Oamenii pe care i am lasat in urma si cei pe care i am gasit.
Despre cei pe care i am lasat in urma...eu sunt mai "mamoasa" asa din fire, si DA, mi a fost dor de toata familia, si de toti prietenii, si de toti colegii, pana si de toti cunoscutii mi a fost dor! Ce m-a socat, insa, a fost sa vad ca persoane ce par, la prima vedere, mult mai puternice si cu picioarele pe pamant, clakeaza din cauza dorului de cei dragi! Am avut toti ERASMUSii, cred, la viata noastra, zile depresive in care nu ne puteam ridica din pat, plangand dupa o gura de mancare facuta de mama, jurand ca plecam acasa cu primu´ avion...si eu la asta nu ma asteptam! Mie nu mi a zis nimeni ca e atat de greu departe, si ca ti se pune atat de des la incercare increderea in tine si taria de caracter...
Despre cei pe care i am gasit aici...in contra tuturor ideilor pe care noi, romanii, le avem despre vestici/occidentali (spanioli in particular), ei NU au idee despre limbi straine. Engleza=0 (a se citi "zero"). Nu spun ca toti! Dar marea majoritate...Du te vorbind engleza in piata mare, in Craiova, si iti jur ca te inteleg pana si mamaile alea de la tara, ba te mai si tocmesti cu ele...eu am fost martora. Apoi dpdv al modei (nu ca as fi eu Mama Omida a vestimentatiei romanesti, ba din contra, cat mai comod, cu atat mai bine, strig eu tare din tenisi), majoritatea sunt "friki": cu codite rasta, tatuaje, cercei, piercinguri care mai de care in locuri mai anormale (intre sprancene, in obraz, in nas(ca belciugu´), ba am vazut chiar si la ceafa unu´), cu zece haine de o suta de culori, pantalonii cu tur la genunki, fumand "chocolate" (care cred ca au mai mult decat doar tutun inauntru). Si as mai putea sa le gasesc mii de defecte pentru care nu i plac(desi exista si exemplare de treaba), dar momentan tre´ sa fug si inkid aici....
pe curand, prieteni....
e o usurare sa vad ca nu sunt singura care trece/a trecut prin sentimentele astea. poate ca totusi nu suntem atat de puternice pe cat credem si Erasmus este o modalitate controlata si "scuzabila" sa ne dam seama de asta, poate ca toata inteligenta, flexibilitatea, adaptabilitatea de care ne credeam in stare se topesc la cea mai mica si naturala schimbare : indepartarea de familie si prieteni.
RăspundețiȘtergere