Inainte, inapoi

     La viata mea am stiut bine de tot cu numerele. Acum, de cativa ani, am mai uitat, din pacate, dar pana in clasa a 12-a (si vreo 1-2 ani dupa, cat inca imi mai functiona memoria) zbar-na-iam de matematica. Cam totul s-a dus, insa, pe apa Sambetei (de stiinta matematicii vorbesc, desigur) de cand am intrat la Facultatea de Litere. Tot din aceasta perioada dateaza si una dintre cele mai haioase intamplari legate de numere, mai exact de ora de la ceas. Mi-am amintit de ea din cauza schimbarii orare de ieri si e musai sa va povestesc!
     Cred ca am mai zis pe aici, dar repet cu drag: anul doi de facultate l-am petrecut, boem si fericit, la Barcelona, impreuna cu o ceata vesela. S-a intamplat sa mai gasesc o Dana la fel de ametita si aiurita ca si mine (asta am zis-o ca sa se simta si ea bine, eu nefiind nicidecum asa :P) cu care sa impart camera (si apoi apartamentul) cateva luni de zile bune. Printre lunile astea nu stiu cum s-a strecurat si octombrie, care a venit cu tot cu schimbarea obisnuita de ora. De cu seara ne-am interesat, am intrebat in dreapta si in stanga in ce sens se dau acele, inainte?, inapoi?, ni le-am dat, am schimbat ora si la calculator si la telefoane, ne-am setat alarmele in consecinta, totul ca sa nu intarziem a doua zi de dimineata la facultate.
     Suna alarmele. Ne trezim cu greu, ca in toate diminetile, dar parca asta era mai innegurata si mai obscura decat oricare de pana acum. Mancat, spalat, imbracat, pregatit ghiozdan si alte asemenea. Plecat de acasa pe o vreme mohorata, soare ioc, ochii tot carpiti de somn. Pe langa bloc, nimeni. Pe strada pustiu. Ajungem la statia de metrou, sufla vantul. Coboram la trenuri, singure. Ne asezam pe o bancuta in asteptarea metroului pierdut. Trec minute bune, nimic. Ridic ochii semi-inchisi spre tabela care anunta metrourile. Ora: 4:$%. Ma frec la ochi si ma mai uit o data! 4:$%. O bat pe Dana pe umar si ii arat tabela. Se freaca la ochi si apoi ii casca exponential pana la insuportabil. Ne retragem discret de pe peron. Sus, in statia de metrou, sufla vantul. Pe strada, pustiu. Pe langa bloc, nimeni. Urcam in camera noastra si ne bagam in pat imbracate in hainele de scoala. Adormim. Tocmai ne-am luat liber pentru restul zilei... :))

A fi sau a nu fi ... ERASMUS!

Hmmm, multi dintre noi zic: cutare a fost cu ERASMUS in nu-stiu-ce tara, tre´sa ma duc si eu, fie din ambitie proprie, fie ca sa nu se lase mai prejos, fie ca sa-si multumeasca vreun parinte mai orgolios. Eu am plecat din toate motivele de mai sus, si inca unele pe care nu le mai enumar aici.
Nebunia incepe odata ce esti acceptat: unde o sa stau?, unde o sa dorm?, ce o sa mananc?, cu ce ma duc?, n-o sa-mi ajunga banii, etc, si mii si mii de probleme marunte, pe care okii nostrii de copii (fiindca majoritatea, cand plecam, suntem doar niste copii) le vad ca pe cea mai mare problema a vietii lor. Pe mine m a ajuns norocu´(si vorba aia: norocul si l face omul) sa ajung pe meleaguri spaniole, tocmai in (prea) frumoasa Barcelona. Si am avut unde sta, unde dormi, am avut ce manca, cu ce ma duce si cu ce ma ntoarce, banii mi au ajuns pentru un trai (uneori simteam ca mai mult decat) decent. Problema mea aici au fost oamenii! Oamenii pe care i am lasat in urma si cei pe care i am gasit.
Despre cei pe care i am lasat in urma...eu sunt mai "mamoasa" asa din fire, si DA, mi a fost dor de toata familia, si de toti prietenii, si de toti colegii, pana si de toti cunoscutii mi a fost dor! Ce m-a socat, insa, a fost sa vad ca persoane ce par, la prima vedere, mult mai puternice si cu picioarele pe pamant, clakeaza din cauza dorului de cei dragi! Am avut toti ERASMUSii, cred, la viata noastra, zile depresive in care nu ne puteam ridica din pat, plangand dupa o gura de mancare facuta de mama, jurand ca plecam acasa cu primu´ avion...si eu la asta nu ma asteptam! Mie nu mi a zis nimeni ca e atat de greu departe, si ca ti se pune atat de des la incercare increderea in tine si taria de caracter...
Despre cei pe care i am gasit aici...in contra tuturor ideilor pe care noi, romanii, le avem despre vestici/occidentali (spanioli in particular), ei NU au idee despre limbi straine. Engleza=0 (a se citi "zero"). Nu spun ca toti! Dar marea majoritate...Du te vorbind engleza in piata mare, in Craiova, si iti jur ca te inteleg pana si mamaile alea de la tara, ba te mai si tocmesti cu ele...eu am fost martora. Apoi dpdv al modei (nu ca as fi eu Mama Omida a vestimentatiei romanesti, ba din contra, cat mai comod, cu atat mai bine, strig eu tare din tenisi), majoritatea sunt "friki": cu codite rasta, tatuaje, cercei, piercinguri care mai de care in locuri mai anormale (intre sprancene, in obraz, in nas(ca belciugu´), ba am vazut chiar si la ceafa unu´), cu zece haine de o suta de culori, pantalonii cu tur la genunki, fumand "chocolate" (care cred ca au mai mult decat doar tutun inauntru). Si as mai putea sa le gasesc mii de defecte pentru care nu i plac(desi exista si exemplare de treaba), dar momentan tre´ sa fug si inkid aici....

pe curand, prieteni....