Noi, oltenii, suntem oameni cu sânge fierbinte în instalație. Suntem repezi la mânie, ne precipităm, ne agităm, ne pierdem repede răbdarea. Dar dintre toate, cei mai iuți suntem la limbă. Multă lume îmi spune că vorbesc prea repede (uneori și prea mult, asta atunci când nu mi se spune că vorbesc prea puțin – de obicei când nu mă simt eu prea în largul meu în jurul cuiva). Și mai multă lume îmi spune să vorbesc mai rar (asta e ironic, ținand cont că, dacă aș încerca măcar să pronunț cuvântul ăsta, adică rar, rezultatul ar fi de tot haiul). Ne grăbim atât de tare că pierdem litere, mâncăm sunete, bolborosim (vă e familiară expresia a vorbi cu prune-n gură?), unim propoziții întregi în câteva frânturi de cuvânt pe care doar urechea expertă a altui oltean la fel de grăbit ca și noi le poate percepe.
Dar oricât de repede m-aș exprima eu verbal, nu cred că (sau nu am fost conștientă că o fac) am ajuns la performanța unei doamne pe lângă care am trecut astăzi pe drum și din a cărei conversație telefonică am prins, fără să vreau, o frântură. A deschis gura și a zis, dintr-o suflare, următoarea secvență de sunete: / ș c e z ă /. Urechea mea, drept să vă spun, a rămas setată pe fonetică încă din facultate, așa că repede am început să evaluez situațiunea cu pricina. Cu siguranță nu au mai fost alte sunete alăturate. Șceză nu e un cuvânt al limbii române sau al altei limbi care să îmi fie familiară. Despre ce putea fi vorba? Și atunci, ca-n filmele cu știință și tehnică, mi-am setat creierașul pe oltean mode, și totul a căpătat sens. Șceză = și ce zisă (zise corect)? :D
Morala: Pentru vorbit la asemenea viteză ar trebui să avem carnet de șofer al dulcelui grai oltenesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu