03 aprilie 2013

Upside Down (2012)

Foto via film-book.com
Despre această drăguță, dar slăbuță dramă fantasy a scris Oana mai bine și mai frumos, așa că vă invit să citiți articolul ei înainte de a reveni la mai cruda mea postare. Upside Down este unul dintre filmele văzute recent care m-au dezamăgit cel mai tare, ținând cont de așteptările create atunci când am văzut trailer-ul și m-am entuziasmat la vederea simpaticilor protagoniști Kirsten Dunst și Jim Sturgess și la descoperirea unei povești cu un fantastic potențial fantastic.
Adam (Sturgess) și Eden (Dunst) - cred că numai dacă ar fi chemat-o Eva ar fi fost numele lor mai clișeice de atât - se iubesc. Pentru că dacă n-ar fi fost niciun impediment împotriva iubirii lor nici noi n-am fi avut la ce film să ne uităm, atunci aflați că ei se iubesc de pe două planete diferite. Bine, planetele sunt atât de apropiate încât cei doi se pot vedea și se pot auzi, ba chiar pot să vină în vizită unul pe la celălalt în mod prohibit (căci Lumea de Sus - cred - e dezvoltată și bogată, în timp ce Lumea de Jos - cred din nou - e săracă și tristă, fapt ce a dus la o separare ce nu le permite locuitorilor să interacționeze), încălcând atât legile planetelor, cât și legile fizicii. 
Și de aici drama mea, cea care aproape m-a împiedicat să mă mai concentrez pe tot restul filmului. Trecerea dintr-o lume în alta și schimbările de cadru m-au amețit așa tare că nu mai știam pe ce planetă mă aflu (la propriu). Iar dilema ce ține de fizică - materie cu care oricum nu m-am înțeles eu prea bine la școală - m-a îngenuncheat de tot. Pentru că, aparent, un obiect sau o ființă din Lumea de Jos nu poate ajunge în Lumea de Sus decât dacă se împachetează cu anti-materie, un material ce contribuie la inversarea polarității gravității - sau ceva de genul acesta. Când anti-materia "expiră", să zicem așa, obiectul sau persoana din Lumea de Jos aflată în Lumea de Sus devine atrasă de gravitația propriei planete și cade înapoi în lumea sa. Îl vedem pe Sturgess făcând asta de câteva ori și pare logic. Dar n-am cum să nu mă gândesc la o scenă din prima parte a filmului, în care Adam, stând în vârful unui munte de pe planeta proprie, îi aruncă o frânghie lui Eden, stând și ea în vârful unui munte de pe planeta proprie, pentru a se "cățăra" pe ea până în Lumea de Jos. Atunci când cineva va putea să-mi explice logic de ce frânghia respectivă ajunge în mâinile lui Eden și nu cade înapoi la Adam, atrasă fiind de gravitația planetei lui, promit să-mi schimb complet viziunea asupra acestui film care ne copleșește mai mult din dilema fizică decât din curgerea evenimentelor.
O, nu, am mințit, nici măcar rezolvarea problemei de fizică nu o sa-mi schimbe percepția, lezată fără drept de apel de faptul că un film cu atât de mult potențial s-a lăsat atras în capcana împrumuturilor din alte filme. Căci știți că este o modă la Hollywood ca orice se vinde să se copieze rapid. Upside Down copiază, zic eu, niște scene din Spiderman (deh, Kirsten Dunst nu se poate dezobișnui să sărute tipi cu capul în jos) și - țineți-vă strâns! - unele din Twilight (asta dacă Dunst în cârca lui Sturgess țopăind anti-gravitațional prin pădure vă aduce aminte de Stewart în cârca lui Pattison făcând exact același lucru).
Dacă puteți să treceți peste aceste mici incongruențe, sper să vă blocați definitiv la interpretarea slabă, zic eu, a lui Sturgess, care dacă se mai fâstâcea mult (și prost), chiar m-ar fi făcut să închid laptopul. Dunst în schimb, nememorabilă, a jucat decent, așa cum ne-a obișnuit. Vă va face plăcere să-i revedeți - mie una sigur mi-a făcut - pe Timothy Spall (Wormtail din Harry Potter) și Blu Mankuma (din toate filmele), acesta fiind unul din motivele pentru care aș recomanda filmul. Și al doilea ar fi ca să-mi spuneți mie dacă e ceva în neregulă cu legile fizicii lor sau cu ale fizicii mele!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu