Cu câteva zile înainte de Craiova Jazz Festival 2026 răsfoiam albumele cu fotografii de la edițiile din 2024 și 2025 și mă gândeam că, de la fiecare, am păstrat în memorie mult mai mult decât niște nume de formații, piese sau instrumente vrăjite. Mi-au rămas stări, povești, oameni, întâlniri, seri pe care câte o fotografie le scoate instantaneu din sertarul memoriei. Puse toate laolaltă, au țesut în ultimii ani un fir aproape ombilical între mine și festival.
Tot atunci scriam că unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la jazz este libertatea. Faptul că nu știi întotdeauna unde te duce muzica, că o temă poate fi desfăcută, întoarsă pe toate părțile și recompusă sub ochii tăi (vine vorba, în nervul tău auditiv), că muzicienii par uneori să poarte pe scenă conversații într-o limbă pe care noi, cei din sală, n-o vorbim, dar cumva o înțelegem.
Habar n-aveam că ediția 2026 urma să-mi ofere trei demonstrații atât de diferite ale aceleiași idei.
