Azi-dimineață, în timp ce mă îndreptam spre conferința locala de alegeri a AIESEC Craiova, taxiul în care mă aflam s-a oprit într-o intersecție. Traficul era blocat de un echipaj al Poliției, lume ca la urs. "Accident!", îmi spune taximetristul. Mereu mă neliniștesc când aud de așa ceva. Doar imaginându-mi ce s-ar fi putut întâmpla sau, mai rău, gândindu-mă la urmele pe care de multe ori le vedem pe asfalt, încep să mă foiesc pe banchetă. După câteva minute, polițiștii reușesc să degajeze intersecția și pornim. Taximetristul conduce mașina încet, ieșind aproape cu tot corpul pe geam ca să vadă mai bine ce s-a întâmplat. Singurul lucru concret este un scuter trântit la pământ. Oftează, oarecum dezamăgit că nu i s-a arătat un cadavru, un rănit sau măcar ceva sânge pe carosabil. Sună un coleg taximetrist și îi povestește pe scurt: "Bă, fu accident pe Alecsandri cu Buciumului. Un scuterist. Ăștia-s donatori pe organe, să mor io!" Colegul trebuie să fi zis ceva amuzant, căci șoferul meu se pune pe un râs hăhăit, ceva între Canaf și o hienă care tocmai a prins un pui de cioară. "Da, da", continuă el, "cred că ăștia își fac testamentul dinainte". În sinea mea, mă gândeam că e logic că dinainte, că doar nu și-l fac după, momentul de referință fiind, zic eu, clipa morții. Șoferul continuă dialogul pe același ton dezamăgit pe care oftase un pic mai devreme: "Eh, nu se loviră rău..." bla-bla-bla-crap-crap-crap. Nu îl mai auzeam deja. Mă întrebam oare cât de mult se plictisesc unii încât doar moartea altcuiva reușește să îi mai scoată din monotonia cotidiană...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu