Vanatorii de moarte

          Azi-dimineață, în timp ce mă îndreptam spre conferința locala de alegeri a AIESEC Craiova, taxiul în care mă aflam s-a oprit într-o intersecție. Traficul era blocat de un echipaj al Poliției, lume ca la urs. "Accident!", îmi spune taximetristul. Mereu mă neliniștesc când aud de așa ceva. Doar imaginându-mi ce s-ar fi putut întâmpla sau, mai rău, gândindu-mă la urmele pe care de multe ori le vedem pe asfalt, încep să mă foiesc pe banchetă. După câteva minute, polițiștii reușesc să degajeze intersecția și pornim. Taximetristul conduce mașina încet, ieșind aproape cu tot corpul pe geam ca să vadă mai bine ce s-a întâmplat. Singurul lucru concret este un scuter trântit la pământ. Oftează, oarecum dezamăgit că nu i s-a arătat un cadavru, un rănit sau măcar ceva sânge pe carosabil. Sună un coleg taximetrist și îi povestește pe scurt: "Bă, fu accident pe Alecsandri cu Buciumului. Un scuterist. Ăștia-s donatori pe organe, să mor io!" Colegul trebuie să fi zis ceva amuzant, căci șoferul meu se pune pe un râs hăhăit, ceva între Canaf și o hienă care tocmai a prins un pui de cioară. "Da, da", continuă el, "cred că ăștia își fac testamentul dinainte". În sinea mea, mă gândeam că e logic că dinainte, că doar nu și-l fac după, momentul de referință fiind, zic eu, clipa morții. Șoferul continuă dialogul pe același ton dezamăgit pe care oftase un pic mai devreme: "Eh, nu se loviră rău..." bla-bla-bla-crap-crap-crap. Nu îl mai auzeam deja. Mă întrebam oare cât de mult se plictisesc unii încât doar moartea altcuiva reușește să îi mai scoată din monotonia cotidiană...

Barbatul de pe trotuar

          Craiova, strada Păltiniș, orele 18:00. Pe un trotuar stă întins cu fața în sus un bărbat. Din ce-l văd eu de la distanță, pare ușor trecut de vârsta a doua, îmbrăcat într-un trening multicolor murdar, cu o căciulă flendurită pe cap. În jurul lui, în picioare, 5 bărbați de vârste diferite, discută. Nu-s oameni de-ai străzii, ci par vecini stând la taclale în fața blocului. Niciunul nu pare a-l băga în seamă pe omul căzut între ei. Ba chiar mi se pare că-s veseli, fiindcă vorbesc și din când în când câte un hohot de râs le mai scutură obrajii. Fără să vreau, când trec pe lângă ei îmi scot căștile din urechi în timp ce bulbuc ochii pe nenea care stă întins pe trotuar fără să miște. Dintr-un magazinaș de peste stradă iese o tanti - vânzătoarea, din ce mi-am dat eu seama. Merge până la marginea trotuarului și le strigă celor 5 bărbați:

- N-ați mai chemat, domne, Salvarea? O fi murit omu!

          Unul dintre cei 5 bărbați, îmbrăcat într-o salopetă de Super Mario, zice:

- N-am chemat-o! Dar n-a murit, domne, că respiră!

         Tanti mai bodogănește ce mai boscorodește, în timp ce se retrage în căldura din interiorul magazinului. După ce trântește ușa, Super Mario strigă, ca și când tot cu ea ar fi vorbit:

- N-are nimic, stă și el puțin întins. Se odihnește!

          Toți cei 5 bărbați încep să râdă. 

         Sunt deja departe când prind fragmentele de conversație și aud râsetele percutând prin aerul rece. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce s-o fi întâmplat cu bărbatul cu pricina, în timp ce pașii mă poartă parcă mai repede, parcă mai departe. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce ar putea fi atât de amuzant...