Povestiri adevarate II: Ce-o fi, nasa!

Atunci când călătorești câteva zile la rând cu un autocar plin de oameni, nu poți să nu auzi povești care mai de care mai amuzante și mai interesante. Din prima categorie face parte și cea pe care urmează să o postez, cu mențiunea că pe viu, unde intervin mimica și modulațiile vocii povestitoarei, a fost mult mai distractivă. Cu mulțumiri către doamna Ț, vă las povestirea așa cum a ieșit din gura dumneaei:

Când eram mici, noi eram singurii de pe stradă care aveam televizor. Seară de seară se strângeau toate neamurile și toți cunoscuții la noi să privească la el, la știri, emisiuni sau filme. 
Stăteam claie peste grămadă în sufragerie până nu mai aveam aer să respirăm. Apoi după câteva ore începeau să se ducă încet-încet pe la casele lor, întâi cei bătrâni, apoi cei mai tineri. De fiecare dată rămânea la urmă un finișor de-al nostru, să tot fi avut vreo 8-9 ani pe atunci. Cum îl vedea că nu se mai dă dus, mama își ieșea din răbdări, ne chema la ea și ne spunea: - Omul vine, stă o leacă, se ridică, mai și pleacă!, semn că a venit momentul ca eu sau sora mea să îl gonim la casa lui. 

Eram și noi copii pe atunci și ne era milă să îl dăm afară, așa că încercam să îl convingem cu binișorul să plece. Lucrurile decurgeau la fel de fiecare dată. Invariabil, în fiecare seară, eu sau sora îi ziceam: - Haide, finule, că nu mai e nimic frumos la televizor. Invariabil, în fiecare seară, el ne răspundea: - Ce-o fi, nașă, ce-o fi!

Sursă foto, aici.