Povești din tren

Călătoria de la Craiova la Brașov durează 6 ore cu un tren Inter Regio. Mi se pare fantastic cum, în timp ce faci deja un lucru (anume că te deplasezi între două localități), poți să profiți de acele ore pentru a face multe alte lucruri. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-mi iau o carte la mine să citesc, dar cititul în vehicule în mișcare îmi provoacă o stare de amețeală, așa că am ales să-mi iau laptopul și fie să lucrez, fie să mă uit la 1-2-3 filme. Cu un asemenea plan, cele 6 ore urmau să zboare de parcă nici n-ar fi fost, iar eu să nu fiu plictisită nici măcar o secundă. Nu are rost să vă spun că socoteala de acasă nu se potrivește nici pe departe cu cea din...tren, căci IR-ul magic nu a avut prize la clasa a II-a, astfel încât laptopul meu făr' de baterie nu a fost utilizabil. Cum nu-mi luasem cartea nici măcar ca rezervă și cum n-am avut inspirația nici să-mi cumpăr vreun sudoku (plăcerea mea vinovată) din gară, am început ziua fără măsură de bosumflată.

N-a durat mult starea asta, căci la numai câteva stații de Craiova, deci printr-un sat de la marginea Oltului, am început să devin mai atentă la comedia umană din jurul meu. Trenul avea patru vagoane, din care primele două aveau ca destinație finală Sibiul, iar ultimele două, Brașovul. Pentru a evita confuziile, controlorii stăteau în pragul ușii și, la fiecare oprire a trenului, le spuneau celor care voiau să se urce care e destinația respectivului vagon. 

Sarbul Goran

Goran e un nume destul de comun în spațiul fost iugoslav. Bregovic, Visnjic, Ivanisevic și mulți iluștri anonimi. Am cunoscut și eu un Goran prin 2011, tavernagiu, bărbat bine făcut, înalt, cu vorbele la el, învățat să convingă oamenii să i se așeze la masă, să-i distreze și să-i facă să revină. Aia era meseria, asta făcea omul. Circumstanțele au făcut ca luna trecută să mă întâlnesc din nou cu Goran, printr-o întâmplare care mă face să exclam - a câta dată, oare? - că lumea e foarte mică. Dar să o luăm cu începutul...

Povestiri adevarate III: O problema cu numele

Hugo - portughez în Belgia. Sună la Serviciul pentru Străini din Bruxelles.

- Operator (în franceză): Bună ziua. Bun venit la Serviciul pentru Străini din Bruxelles. 

- Hugo (în franceză): Bună ziua. Vorbiți limba engleza?

- Operator (în franceză): Nu. 

- Hugo (în engleză): Există cineva care să vorbească limba engleză și să mă poată ajuta?

- Operator (în engleză): Nu.

- Hugo (în franceză): [încearcă să îi explice situația în care se găsește și motivul apelului telefonic]

- Operator (în franceză): Pardon, nu înțeleg nimic. [închide]

Povestiri adevarate II: Ce-o fi, nasa!

Atunci când călătorești câteva zile la rând cu un autocar plin de oameni, nu poți să nu auzi povești care mai de care mai amuzante și mai interesante. Din prima categorie face parte și cea pe care urmează să o postez, cu mențiunea că pe viu, unde intervin mimica și modulațiile vocii povestitoarei, a fost mult mai distractivă. Cu mulțumiri către doamna Ț, vă las povestirea așa cum a ieșit din gura dumneaei:

Când eram mici, noi eram singurii de pe stradă care aveam televizor. Seară de seară se strângeau toate neamurile și toți cunoscuții la noi să privească la el, la știri, emisiuni sau filme. 

Mosu' cu Mercedes

Nu știm exact cum îl cheamă, dar noi, în familie, așa îi zicem: moșu' cu Mercedes din blocu' din față. Pe moșu' cu Mercedes l-am găsit aici când ne-am mutat noi în cartier, acum 15-20 de ani. Pe atunci era tot moș, dar mai tânăr, și umbla vorba prin vecini că fusese cineva prin armată în tinerețea lui. De când îl știu eu, moșul a avut două ocupații principale: prima era să meșterească toată ziua la rabla de Mercedes, pe care nu am văzut-o niciodată scoasă din parcare sau funcționând, iar a doua era să lucreze în grădina din fața blocului.

La un moment dat, Mercedesul a dispărut, dar numele a rămas lipsit de imaginea omului, căci nu puteam acum să începem să-i spunem moșu' din grădină; dintr-ăștia erau mai mulți și exista riscul să creăm o confuzie. De atunci, pe moșu' cu Mercedes îl vezi zi lumină în grădină săpând, greblând, tăind vița de vie sau trandafirii sau învelind smochinii în folie de plastic înainte de venirea iernii. E un fel de parte integrantă a cartierului, așa cum treci pe stradă și vezi blocurile sau centrala sau parcarea, așa îl vezi negreșit și pe el suit pe o scăriță, în grădină, tăind vârfurile câte unui copac, sau înșirând o grămadă de metale, scule și alte inutilități prin curtea blocului, pritocindu-le, sucindu-le, dar nearuncând niciodată nimic.

Povestirile unui sofer

Casă, dulce casă, dar ce bine a fost în vacanță! În perioada următoare o să vă bombardez cu articole despre  Muntenegru, cea mai nouă destinație prin care am umblat cu bocceluța, dar astăzi am preferat să vă ofer ceva mai lejer. Voi încerca să rezum două din povestirile amuzante relatate de șoferul nostru, Florin, bazate pe propria lui experiență.

*

Acum un an sau doi, Florin era angajatul unei mari agenții de turism din București, ducând săptămânal turiști din capitală către litoralul muntenegrean. Cum drumul durează mai bine de 15 ore, la care se adaugă opriri de toaletă și masă, de fiecare dată îl prindeau noaptea și întunericul prin serpentinele munților din Muntenegru. Într-o noapte, turiștii l-au rugat să oprească muzica ca să poată dormi, fiindcă erau obosiți. Conducea, așadar, Florin, pe o beznă să o tai cu cuțitul, pe niște serpentine de te apucă groaza când privești pe geam în jos, și pe o liniște mormântală. Și deodată, din liniștea nopții, răsună un chirăit ca de moarte din fundul autocarului.

Poveștiri adevărate I

Se face cum se face și un țăran se hotărăște să moară în Postul Crăciunului. Săraca văduva lui invocă adunarea babelor de pe uliță să o ajute cu pregătirile de priveghi, îngropăciune și de pomenire a sufletului decedatului. În ziua înmormântării, după ce se duce mortul la groapă, satul vine la pomană, ca să-i slăvească amintirea cu un pahar de țuică și niscaiva sarmale de post, precum se cade în timpul postului.

Momentul 1: După ce își ocupă fiecare locul la masa lungă întinsă strategic peste resturile de legume din curtea din spatele casei, apare și popa, care tronează, așa cum îi șade bine, în capul mesei.

- Ce aveți de pus pe masă?, întreabă el cu frica lui Dumnezeu umplându-i chipul.

- Părinte, avem fasole bătuta, salată de vinete, roșii și castraveți la aperitiv, sarmale de post și chifteluțe de dovlecel cu garnitură de orez de legume, zice atotcunoscătoare Țaica Veta, cea care a dat o mână de ajutor la bucătărie.

- Lăsați asta, mie să-mi faceți repede o friptură, că mă grăbesc!, vine răspunsul smerit al slujitorului Domnului de pământ...

Momentul 2: La coada mesei, Da Anica din deal, care merge pe 85, îndoaie felii de cozonac și le îndeasă în buzunar. Când le burdujește atât de tare încât începe să lase firimituri mai ceva ca Hansel și Gretel, se uită scurt în jurul ei și, convinsă că nu o vede nimeni, vâră în sân suportul de șervețele și cutia cu scobitori...