Povestiri adevarate II: Ce-o fi, nasa!

Atunci când călătorești câteva zile la rând cu un autocar plin de oameni, nu poți să nu auzi povești care mai de care mai amuzante și mai interesante. Din prima categorie face parte și cea pe care urmează să o postez, cu mențiunea că pe viu, unde intervin mimica și modulațiile vocii povestitoarei, a fost mult mai distractivă. Cu mulțumiri către doamna Ț, vă las povestirea așa cum a ieșit din gura dumneaei:

Când eram mici, noi eram singurii de pe stradă care aveam televizor. Seară de seară se strângeau toate neamurile și toți cunoscuții la noi să privească la el, la știri, emisiuni sau filme. 

Amintiri din copilarie 1

          De fiecare dată când mă supără Oana îmi zic în gând: "Ia să vezi ce o fac eu odată de rușine de față cu toată lumea!" Și ce metodă mai bună să fac asta decât să povestesc pe blog (și să sper apoi că voi scăpa cu viață) despre momentele amuzante din copilăria noastră, ălea pe care le povestesc părinții de obicei la cine în familie sau de față cu câte un prieten care n-am vrea să ne cunoască trecutul rușinos. :P

       Așa că prima amintire din copilărie o să ne aibă în prim plan pe amândouă, căci o avem dintr-o excursie din care amândouă am ieșit cam șifonate. După calculele mele inexacte, s-ar putea ca întâmplarea să fi avut loc în vara anului 1994, când eu doar ce terminasem grădi și mă pregăteam să devin școlăriță. Ca în fiecare vacanță de vară, ne-am suit toți patru (mami, tati, Oana, Dana) în preacumintea noastră Dacie 1300 și am pornit-o într-un circuit pentru a descoperi frumusețile patriei. Nu-mi mai amintesc exact tot traseul, știu doar că, la un moment dat, ne-am oprit pentru mai multe zile la Soveja, locul unde Oana va fi rămas în istorie!

          Nu știu cum mai este acum, dar pe vremuri Soveja era o stațiune destul de apreciată de turiști, care îi împânzeau străzile și îi umpleau hotelurile și vilele comuniste. Nu pot spune că era o colcăială de oameni, cum găsești acum câteodată pe la Olănești sau vara la mare, dar erau suficienți încât să nu mai prinzi loc seara pe băncuță în parc, ca să dau un exemplu elocvent, căci tot de prins loc vreau să vă vorbesc și în continuare.

          Tocmai ne întorceam toți 4 dintr-o plimbare mai lungă, activitate foarte îndrăgită de ai noștri, și ne apropiam de hotel. De obicei, înainte să urcăm în cameră, dădeam o raită și la locul de joacă, activitate foarte îndrăgită de noi. Așa că eu și Oana, cu ochi rugători, le-am spus alor noștri că o luăm înainte și îi așteptăm la leagăne, și am început să ne îndreptăm către părculeț. Părculețul era de fapt un ditamai parcul, fiindcă distanța dintre intrare și locul unde erau leagănele egala lejer (sau poate numai în ochii mei de copil) lungimea unui teren de fotbal.

         De cum am intrat în părculeț, am ochit amândouă un loc liber la leagăne (bucurie mare, căci așa cum uneori nu prindeam loc pe băncuță în parc, de și mai multe ori nu reușeam să găsim un leagăn disponibil să ne facem damblaua de copii). Leagăn ochit, acum să ne asigurăm că nu ni-l ia altceva. Și am început să alergăm, să alergăm, să alergăm, dar eu, fiind mai mică și mai în formă de mingiuță așa, am rămas repede în spatele Oanei și apoi m-am oprit de-a binelea. Lupta era pierdută! Așa că am continuat să merg agale, în timp ce Oana, mai suplă și mai sprințară, a continuat să alerge către leagănul gol, a ajuns la el și, fără să încetinească aproape deloc, s-a aruncat în leagăn, căzând, inevitabil, din cauza vitezei, pe partea cealaltă. :)) Bineînțeles că am băgat viteză și am ajuns lângă ea la țanc cât să o văd ducând mâna la cap (în care se cam proptise la cădere) și luând-o de acolo însângerată. A urmat apoi fuga mea înapoi la părinți, fuga în trei înapoi la Oana cea căzută din leagăn și apoi fuga în patru la doctor, care i-a făcut ce i-a făcut acolo să fie bine, să nu fie rău (deși uneori îi mai zic eu Oanei că prin gaura aia i-a ieșit toată mintea!).

          După câteva zile, după ce s-a făcut bine Oana și s-a terminat biletul de odihnă, ne-am suit iarăși toți patru în Dacie și ne-am îndreptat către Cluj, unde urma să vizităm niște rude. Din tot drumul Soveja - Cluj și apoi Cluj - Craiova nu îmi amintesc prea multe, în afară de faptul că am borât în permanență. În pungă, în mașină, pe geam, afară, unde nimeream. Ajunși în cele din urmă înapoi acasă, am aflat că aveam hepatită - nu mai știu care literă, oricum una care mi-a permis tratament la domiciliu -, fapt pentru care am ratat prima zi de școală și...restul lunii! :P

          Așa s-a încheiat aventura noastră, cu un cap spart și o boală nasoală. Dar capul spart rămâne mult mai spectaculos, as putea spune chiar preferatul meu! Dacă sunteți curioși cum mi-am spart și eu troaca, nu ratați următorul episod din Amintiri din copilărie. :D

Madam Castron

Spock

          Oribilă freză, cea urâtă de toți copiii, cunoscută și sub numele de castron. Acum vreo 20 de ani, pe vremea când locuiam cu bunicii pe o frumoasă stradă cu nume de bard din Craiova, bunica ne-a arătat o vecină care purta cu mândrie o astfel de tunsoare. Doamna, trecută bine de prima tinerețe, își etala cu atâta fală castronul alb din cap, încât bunica, spre a ne convinge să adoptăm mai lesne tunsoarea vremii, ne-a spus că bătrânica se numește Madam Castron și că, fiind o vedetă (niciodată n-am înțeles ce fel de vedetă) la viața ei, ar trebui să ne lăsăm și noi căprite (cebăluite, cum ar zice mama) pentru a fi în pas cu moda. Zis și făcut, așa că al șaselea an de viață l-am întâmpinat arătând ca un Spock în miniatură, dar mândră că puteam semăna și eu, cât de puțin, cu celebra Madam Castron.

          Anii au trecut, a trecut și moda, noi am crescut, iar Madam Castron și-a recăpătat statutul de simplă vecină, clarificându-se în mintea noastră păcăleala îndurată. Odată cu zâmbetele aduse pe chip, Madam a rămas, totuși, pentru totdeauna, un personaj care ne-a marcat copilăria, mai ales că n-am aflat niciodată cum o cheamă cu adevărat. Apoi am început să o vedem din ce în ce mai rar. Treceau ani fără să o mai vedem pe stradă, apoi o zăream întâmplător printre zăbrelele de la gardul care ascundea, la numărul 9, casa ei mică cu grădină mare în față. 

          Și iar au mai trecut niște ani fără să o vedem, iar în mintea noastră a încolțit sentimentul acela de Madam Castron nu mai e, mai ales că nu mai era la prima tinerețe nici acum 20 de ani, când noi o bănuiam pe culmile succesului. După ani și ani de zile, ieri am văzut-o. Treceam pe strada cu nume de bard și, în timp ce mă apropiam de numărul 9, mi-am pus întrebarea aia care vine natural atunci când te gândești la oameni bătrâni de care nu mai știi nimic de mult: - O mai trăi Madam Castron? M-am oprit lângă gardul verde, m-am apropiat de zăbrele și aproape că m-au năpădit lacrimile atunci când am văzut o bătrână gârbovită și mică abia ducându-și trupul pe un cadru metalic. Uda grădina cu furtunul. Părul îi curgea în valuri pe umeri...

Copiii spun lucruri trasnite II

          Pe vremea când se potcovea puricele cu ceva fier la tălpițe și tot zburda în înaltul cerului, strigând în gura mare cât e de ușurel, iacătă eram și noi elevi în clasele primare. Și-n fiecare an, precum se întâmpla pretutindeni probabil, de Ziua Femeii ne dădea doamna învățătoare temă să facem o compunere despre mama. Știți voi, dintr-ălea cu e brună, blondă ori roșcată, are ochii de-o culoare sau de alta, culminând cu cât e mama de bună și cât de tare o iubesc. Sau cam pe aici.

         Clișeele erau în mare vogă încă dinainte de a ști ce-i acela un clișeu, așa că n-a fost greu să îl produc pe acela cu părul ca abanosul. "Mama mea are părul ca abanosul!" Și-am purces cu compunerea astfel primenită către școală. La fața locului am dat peste un coleg mai delăsător, Costinel pe numele lui, care niciodată nu își făcea compunerile de acasă, ci se inspira de la 3-4 colegi, combina compunerile și ajungea să aibă una mai tare decât ale tuturor la un loc. I-am dat compunerea mea întru inspirație, căci nu credeam să poată egala talentul, pricepea și, de ce să nu recunosc?, măiestria-mi recunoscută în arta scrisului. 

         Când a venit ora citaniei capodoperelor literare, primul pe care l-a ridicat doamna în picioare să citească tema a fost chiar Costinel. Și dă-i și spune și dă-i și citește, iaca ajunge Costinel la descrierea fizică. Începuse să mi se strângă inima în piept, căci ce mă făceam eu dacă dumnealui îmi furase vorba cu părul de abanos, de care eram atât de mândră? Și i-auzi-l cum spune:

- Mama mea are părul ca..., și se poticnește o secundă, ca și când în graba scrisului furibund ar fi mâncat o literă fără de care acum întregul univers nu mai avea sens. 

          Își drege glasul și continuă:

- Mama mea are părul ca cabanosul!

*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, Mădă, pentru material! :D

Copil fiind, paduri cutreieram...

     Copil fiind, ca sa spun drept, nu prea cutreieram paduri. Eram mai statica de fel, mai centrata pe locsorul ala care ne e atat de drag si caruia ii spunem numele cu religiozitate: acasa. Nici pe afara n-am prea mai iesit de cand mi-am bagat mana, pe cand aveam vreo 5-6 anisori, intre spitele unei biciclete in miscare. Deci da, stateam acasa - mare avantaj ca aveam si am in continuare cu cine sa ma joc si sa ma bat. O, da! :))
     Imi amintesc cu drag de perioada ante-calculator. De serile de Remi, Scrabble si Maroco cu parintii sau de noptile prelungite la extrem in care incercam sa fur bani de la banca din Monopoly atunci cand Oana nu era atenta. Si de Piticot, de Dacii si Romanii sau de pionii de sah vopsiti cu acuarele, botezati dupa personajele din Dallas. A trecut timpul si i-am abandonat in cutii duse nu-mai-stiu-unde. 
     Si am scos dintr-o alta cutie un calculator. Nu retin specificatiile tehnice, stiu doar ca era butucanos si mare si alb. Si relativ urat! Si ca ne jucam Tetris cu randul: eu, Oana si tata! Si mai era un joc cu niste bilute miscatoare care trebuiau sa construiasca ceva pe ecran pana inchideau un vierme mare si miscator intr-un patratel mic. (Dau un regat pentru un nume! :D)
     A mai trecut ceva timp si am inceput sa ne reprofilam pe alt fel de JOCURI. Prin scoala generala jucam excesiv Bomberman la o colega, iar acasa faceam adevarate campionate de Pacman. Pe langa Zuma mai dezvoltasem o pasiune pentru un joc cu tevi, Pipes, si pentru ceva ce presupunea niste robetei ce se luptau intr-o arena. Mai erau multe joculete cu tot soiul de nave spatiale, impuscaturi de meteoriti si alte nebunii. Cred ca era ceva specific varstei sa ne ingropam in jocuri de dexteritate, ce puneau accent pe viteza de reactie. 
     Dar ca tot omul, si noi am crescut. Si odata cu varsta, au crescut si pretentiile. Jocurile de strategie (in special militara) au inceput sa castige teren, la fel ca si cele de logica, de perspicacitate, puzzle-urile. Apoi timpul dedicat jocului a scazut (extrem de) mult, asa ca mini-joculetele online si chiar celebrele jocuri de Windows au venit/revenit la putere.
     Si pentru ca tot vorbim de joc, joaca si jocuri, fiecare dintre joculetele mentionate mai sus au avut perioade de maxima si de minima popularitate. Suisuri si coborasuri. Ca intr-un carusel... :)

Dilemele copilariei

Toti stim reclamele alea cu intrebari usor stupide, gen "Cat de mare e un ou mic?". Si ni se par stupide tocmai pentru ca noi, oameni in toata firea, n-am recunoaste niciodata ca, atunci cand eram si noi mici, aveam dileme inca si mai stupide. Si uite ca eu imi iau inima in dinti si recunosc o chestiune care in copilarie mi-a solicitat multe ore de meditatie si gandire. 

Mi-am amintit ieri, in timp ce mancam crema de ciocolata, de dilema borcanului. Mai jos am surprins cateva imagini reprezentative cu un borcan care, dupa cum se poate observa, nu este rotund, ci oval. Cand eram mica, ei, si cand am mai crescut un pic, de fapt, nu-mi dadeam seama cum se poate infileta un capac pe un borcan oval, in mintea mea fiind cert faptul ca, daca borcanul e oval, si capacul e asijderea. Ghiciti ce?! Nu e! :P