Dacă într-o vreme scriam regulat pe blog despre filmele pe care le vedeam - cu bune și rele -, în ultima perioadă m-am lenevit și le-am lăsat să treacă pe lângă mine fie cu un surâs interior de mulțumire, fie cu un gest de lehamite din cap. Tot cam asta era gata să se întâmple și cu thriller-ul psihologic văzut ieri, Side Effects, sau chiar mai rău, ținând cont că după ce am vizionat primele 50-60 de minute l-am oprit și mi-au trebuit 2 zile să mă conving singură să-l văd până la final.
 |
| Sursă foto |
Povestea mea și a filmului începe undeva pe la sfârșitul lui iunie, când eram la Roma și hostelul la care stăteam era situat foarte aproape de un cinematograf. În fiecare zi treceam de câteva ori prin fața acestuia, aruncând câte o ocheadă curioasă pe afișele cu filmele care rulau. Recunosc că mi-a dat inima ghes să merg să văd Side Effects atunci când am văzut pe afiș chipurile cunoscute ale lui Jude Law, Catherine Zeta Jones, Channing Tatum și Rooney Mara, dar faptul că filmul era dublat în italiană m-a făcut să amân vizionarea lui...
...până sâmbătă, când, mânată de o lene cumplită, am decis să-mi umplu timpul cu Side Effects, ce se dorea, regizat de Steven Soderbergh și cu 7.2 pe imdb.com, salvatorul situației. Ca să nu spoiler-esc prea mult (o voi face când voi vorbi despre partea a doua a filmului, puțin mai jos), vă spun doar că mă deprimă filmele cu oameni deprimați. Iar Rooney Mara, care nu e deloc preferata mea (o prefer până și pe Noomi Rapace în locul ei), în rol de depresivă care își ucide soțul proaspăt ieșit din închisoare (Channing Tatum), e cumplit de plictisitoare. Nu mă înțelegeți greșit, mă dau în vânt după filmele cu crime, dar premisa de la care pornim, că personajul interpretat de Mara comite o crimă în somn, în timp ce se afla sub influența unor anti-depresive prescrise de psihiatrul ei (Jude Law), proiectează în mintea mea o continuare a la Dosarul Pelican, cu interese financiare meschine la mijloc, procese cu compania farmaceutică șamd.
 |
| Sursă foto |
Prevestind această continuare din start etichetată drept nedemnă de urmărit, am pus frumușel filmul pe pauză și două zile întregi am tras de mine să apăs din nou play. N-aveam motive prea multe să continui. Pe Rooney v-am spus că n-o plac de nicio culoare, Catherine Zeta Jones mi s-a părut îmbătrânită urât (poate e efectul nebuniei și al băuturii pe care le reclamă Michael Douglas la divorț), în ciuda rolului de psihiatră dură cu ochelari de profesoară (fantezia copiilor), Channing Tatum era mort. Să o fac, atunci, pentru Jude Law, cel care nu cred că m-a dezamăgit până acum cu nicio ocazie...
...așa că m-am așezat din nou în fotoliu și bine am făcut. Lucrurile au luat turnuri neașteptate, pe măsură ce îl urmăream pe Jude Law încercând să dea de cap unui caz complicat din care reputația lui ieșise cea mai șifonată. Faptul că personajul interpretat de el face conexiunile și trage concluziile corecte mult mai devreme decât mi s-au revelat mie m-a frustrat un pic și m-a lăsat cu o oarecare senzație că nu am înțeles chiar toate substraturile unei intrigi puse la cale de cele două personaje feminine de pe afiș. Da, nu numai că personajele lui Mara și Zeta Jones au plănuit întreaga poveste la care ne uităm aproape 2 ore, dar cele două au și o relație în film. Una prost jucată, dacă mă întrebați pe mine, căci părutu-mi-s-a de-a dreptul scârbos să le văd - total lipsite de chimie on screen - încercând să mimeze un sărut și o privire languroasă.
 |
| Sursă foto |
Cu tristețe, las degetele mari în jos pentru Catherine Zeta Jones, una dintre actrițele de la Hollywood care îmi plăceau cel mai mult și care m-a dezamăgit cel mai tare. Dacă despre Tatum n-am apucat să îmi fac vreo părere, că a murit prea repede (și cât a jucat a fost exact în parametri lui obișnuiți din toate filmele în care este băiat simpatic, iubăreț, dar cam prostuț), Jude Law s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, fiind delicios de britanic. Intenționat am lăsat-o la final pe oribila Mara, căreia, deși îmi displace, nu pot să-i neg faptul că rolurile de nebună puțin șocată i se potrivesc mănușă.
Per total, Side Effects este un film de văzut, dacă puteți trece peste începutul plictisitor. Răbdarea este răsplătită dacă vă plac filmele cu ițe încurcate, finalul fericit fiind unul care vă va lăsa cu un rânjet pe față. Mie, pe lângă zâmbet, mi-a mai scăpat și un "Dă-le dracu, bine le-a făcut"!
Si mie mi s-a parut un film plictisitor la inceput. M-a atras pe la mijloc asa, putin, dar in rest este un film destul de mediocru, sa zic asa. Are o tematica interesanta totusi si asta cred ca il salveaza din duzina.
RăspundețiȘtergere