Citesc si dau mai departe - Baiatul cu pijamale in dungi de John Boyne

"Băiatul cu pijamale în dungi" de John Boyne este o ficțiune istorică scrisă din punctul de vedere al unui băiețel neamț pe care evenimentele îl aruncă, în plin Holocaust, în vecinătatea lagărului de la Auschwitz. Venind ca lectură după "Roșu ucigaș", romanul autobiografic zguduitor al lui Jeroen Brouwers despre copilăria într-un lagăr de concentrare japonez din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, "Băiatul cu pijamale în dungi" pare pueril ca scriitură, ceea ce nu-i știrbește, însă, din însemnătatea și din puterea mesajului transmis.

Romanul este povestea lui Bruno, un băiețel neamț de 9 ani extrem de naiv, al cărui tată este numit comandant al celui mai mare lagăr de exterminare nazist. Lipsit de prietenii săi din Berlin și mânat de spiritul de aventură caracteristic tuturor copiilor la acea vârstă, Bruno începe să se strecoare din casă pentru a explora împrejurimile. Curând dă de un gard de a cărui cealaltă parte se află Schmuel, un băiețel evreu ce poartă tot timpul o "pijama în dungi", cu care leagă o frumoasă prietenie. Naivitatea (ușor exagerată a) lui Bruno îl împiedică pe acesta să realizeze rolul gardului, al lagărului și al tatălui său în cadrul acestuia, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la un final tragic sfâșietor...

Citesc si dau mai departe - Vand kilometri de Mihai Barbu

Coperta Vând kilometri (via mongolia.ro)

Prin 2009 am auzit / citit câte ceva despre un tip care, călare pe o motocicletă, a plecat din România până în Mongolia (și înapoi). Știți voi, niște știri despre un tip oarecare, de care nu te leagă nimic altceva decât imaginația că, vreodată, ai putea și tu să-ți iei inima în dinți și să pleci într-o călătorie mai mult sau mai puțin inițiatică prin lume, ca el. Am intrat la vremea respectivă de câteva ori pe blogul lui, mongolia.ro, am mai urmărit puțin subiectul pe câteva bloguri de travel și cam atât. Era doar un alt tip oarecare plecat și întors acasă, un aventurier pe două roți, un spirit rebel și, ca să-i punem și-o etichetă, un nebun, că altfel cine se duce singur până la capătul lumii, el cu gândurile lui?

Pe nebunul acesta îl cheamă Mihai Barbu. A plecat în Mongolia "pentru suflet", asta după doi ani de pregătiri și mai multe răzgândiri. Ca să-și finanțeze o parte din călătorie, a vândut kilometri (50 euro / 500 km) din itinerar în schimbul unor scrisori personalizate către cumpărători postate pe blog, în care a documentat fiecare tronson parcurs. La întoarcere, 26.000 km, 4 luni și 13 țări mai târziu, a publicat aceste scrisori într-o carte, sugestiv intitulată "Vând kilometri".

The Best Offer (2013)

The Best Offer nu e un film de văzut, ci unul de neratat. Motive:

1. Regizor și scenarist - Giuseppe Tornatore, cel care, rând pe rând, m-a impresionat, șocat, uimit, emoționat, surprins, întristat și, în mare, trecut prin întregul spectru al emoțiilor umane cu filmele sale. Văzusem deja Cinema Paradiso, The Legend of 1900, Malena și Baaria și eram convinsă că The Best Offer nu poate dezamăgi. N-a făcut-o, ba din contră, s-a dus cuminte lângă celelalte capodopere ale maestrului.
2. O distribuție de excepție, cu magistralul Geoffrey Rush în rolul principal, alături de care îi regăsim pe Donald Sutherland și Jim Sturgess (cu a cărui imagine adorm în fiecare seară de când citesc "One Day" de David Nicholls). 

3. Subiect: Filmul e mai mult decât captivant, introducându-ne în viața unui excentric licitator de artă (Geoffrey Rush), un om plin de tare interioare, care se îndrăgostește de o clientă de a lui (interpretată de Sylvia Hoeks) la fel de plină de demoni interiori. Cum evoluează relația dintre cei doi vă las pe voi să vedeți. :D

Side Effects (2013)

Dacă într-o vreme scriam regulat pe blog despre filmele pe care le vedeam - cu bune și rele -, în ultima perioadă m-am lenevit și le-am lăsat să treacă pe lângă mine fie cu un surâs interior de mulțumire, fie cu un gest de lehamite din cap. Tot cam asta era gata să se întâmple și cu thriller-ul psihologic văzut ieri, Side Effects, sau chiar mai rău, ținând cont că după ce am vizionat primele 50-60 de minute l-am oprit și mi-au trebuit 2 zile să mă conving singură să-l văd până la final.

Sursă foto

Povestea mea și a filmului începe undeva pe la sfârșitul lui iunie, când eram la Roma și hostelul la care stăteam era situat foarte aproape de un cinematograf. În fiecare zi treceam de câteva ori prin fața acestuia, aruncând câte o ocheadă curioasă pe afișele cu filmele care rulau. Recunosc că mi-a dat inima ghes să merg să văd Side Effects atunci când am văzut pe afiș chipurile cunoscute ale lui Jude Law, Catherine Zeta Jones, Channing Tatum și Rooney Mara, dar faptul că filmul era dublat în italiană m-a făcut să amân vizionarea lui...

Django cum?

Frumoasa limbă română se bucură de acest atribut - de a fi frumoasă - din mai multe rațiuni, unele mai subiective (că e melodioasă, că e ca și cum ai auzi îngeri cântând șamd), altele mai obiective (că e fonetică, că are o bogată structură etimologică a vocabularului șa). Pe lângă toate acestea, eu o apreciez pentru că mă încântă cât poate fi de jucăușa și plină de sensuri pentru cei care caută înțelesuri mai depărtate de suprafață. Și astăzi am apreciat-o, în timp ce căutam câteva informații despre capul de afiș al începutului cinematografic de an, "Django Unchained", pe care doar ce l-am terminat de văzut. Filmul lui Tarantino a fost tradus la noi ca "Django descătușat" sau "Django dezlănțuit". Numai că un cuvânt înseamnă una, celălalt, alta. Fascinant - pentru mine - e că Django a fost ambele.

Battle Los Angeles (2011)

          Ce au în comun Aaron Eckhart cu Ne-Yo, Michelle Rodriguez (Ana Lucia din Lost) și Jim Parrack (Hoyt din True Blood)? Toți luptă cot la cot pentru a salva Los Angeles-ul de un inamic necunoscut. Los Angeles, ca și alte orașe din lume, se află sub amenințarea de a fi lovite de niște meteoriți ce intră în atmosfera Pământului subit, fără a fi depistați din timp de specialiști. Trupe militare armate sunt mobilizate pentru o intervenție de rutină, dar în scurt timp își dau seamă că se confruntă cu ceva neașteptat: o invazie extraterestră. Deloc prietenoși, alienii întâi trag și-apoi întreabă; de fapt, retrag ultima afirmație - doar trag!

Little Women

     Nu sunt adepta revederii unui film (cu excepția celor care m-au marcat profund sau pe care îmi face plăcere să le revăd în diverse companii), în condițiile în care există sute de filme excelente pe care nu am avut încă timpul să le văd. Astăzi, însă, a trebuit să fac o excepție. 
     Când eram mică-mică, am văzut Little Women (ecranizarea romanului Louisei May Alcott), tradus la noi prin Fiicele doctorului March, varianta din 1994, dar am păstrat amintiri foarte vagi. Așa că azi, adunând resurse pentru eseul pe care îl aveam de făcut pentru mâine, am decis să revăd acest film. Prima surpriză plăcută a fost legată de distribuție: Susan Sarandon joacă rolul mamei a patru fiice, interpretate de Winona Ryder, Kirsten Dunst/Samantha Mathis, Claire Danes și Trini Alvarado. Nici partea masculină nu s-a lăsat mai prejos, cuprinzând nume ca Gabriel Byrne, Christian Bale, Eric Stoltz sau John Neville. Premisele erau excelente, deci!
     Filmul are o acțiune ușor ireală, aducând în prim-plan o familie ai cărei membri îi pun aproape întotdeauna pe primul loc pe cei mai nevoiași decât ei. Este povestea maturizării lui Jo (W. Ryder), întruchiparea Louisei Alcott însăși. De altfel, familia March este transpunerea în ficțiune a familiei Alcott, iar acțiunea poveștii are loc tot în Concord, Massachussets, orăselul natal al autoarei. Jo este scriitoare, fire rebelă, băiețoasă și independentă, reușind, din vânzarea poveștilor sale, să își sprijine financiar mama, rămasă singură odată cu plecarea la război a soțului său, doctorul March. Pe alocuri amuzantă, pe alocuri tristă, povestea ce se țese în jurul lui Jo este captivantă, astfel încât nici nu îți dai seama când trec pe lângă tine cele 2 ore ale filmului. Ba chiar uneori ai impresia că momentele se succed prea repede, prea înghesuit, fără să permită acțiunii să se dezvolte suficient de mult încât să ai timp să o digeri.
     Deși nu îmi place să fiu spoileriță, trebuie să comentez puțin finalul filmului. Jo este cerută în căsătorie de cel mai bun prieten al ei, Laurie (C. Bale), și aproape că ești dezamăgit, ca privitor, atunci când îl refuză. În realitate, Louisa Alcott nu s-a căsătorit niciodată, dorind să păstreze această notă imprimată în eroina cărții sale. Potrivit spuselor autoarei, la insistențele cititorilor săi, care își doreau ca Jo să aibă o viață fericită și împlinită și din punct de vedere sentimental, a decis ca aceasta să se mărite. Și-a permis, totuși, micul amuzament de a nu o căsători pe Jo cu cel pe care îl dorea toată lumea, creând, în această privință, un alt personaj, profesorul Friedrich Bhaer (G. Byrne).
     Per total, filmul este unul care merită văzut - fapt întărit și de nota 7.1 pe care o are pe imdb. Și pentru că orice film, oricât de bun sau de bine realizat, are și mici scăpări, m-am amuzat să observ una (pe care apoi am descoperit-o și în secțiunea Goofs): Jo îi trimite lui Laurie o scrisoare în care scrie Please, Teddy, come back to me, replică pe care voice-over-ul o citește Please, Teddy, come back to us. Modificare importantă în economia unei iubiri...