Ce ne mai miram?

Foto de Răzvan Pascu

Ce ne mai mirăm că ne lipsesc lucrurile mari, dacă nu le avem nici pe cele mici?

Mă minunam de dimineață precum vițica la poarta nouă privind pe pagina de Facebook RazvanPascu.ro o imagine cu standul României la Târgul de Turism de la Paris. În decurs de 30 de secunde am trecut de la a mă plesni cu palma peste gură, scăpând printre degete un "Doamne" cu e prelung, la a mă încrunta și apoi la a râde isteric, lăcrimând spre plâns de-a binelea. Mă minunam, deci, că ditamai țara merge la un ditamai târgul de turism cu ditamai delegația pe ditamai căruța de bani și se prezintă...după cum vedeți alăturat. 

Aventurându-mă în căutarea unei explicații, aș fi fost tentată să cred că ne lipsește așa-numitul big picture, că suntem meniți să ne ocupăm existența cu ciurucuri și lucruri lipsite de importanță, pe când ceva de asemenea amploare precum atragerea a mii de turiști străini ne scapă printre degete...dar nici la capitolul lucruri mici nu stăm prea bine.

În încercarea mea rebegită de a insufla străinilor o oareșce curiozitate despre România, m-am alăturat acum vreo lună-două unei inițiative născută pe Tumblr, un fel de Postcrossing (schimb de vederi), prin care fiecărui participant i se alocă un partener din altă țară (cred că organizatorul încerca să ne cupleze și de pe continente diferite) căruia trebuia să îi trimită o vedere din țara sa. La puțin timp după ce m-am înscris, mi s-a alocat un partener din China - cu mâna pe inimă vă spun că nici până acum nu știu dacă a fost femeie sau bărbat. 

La rugămintea organizatorului de a încerca să trimitem cărți poștale care să ilustreze peisaje sau obiective turistice cât mai cunoscute, am plecat de acasă spre oficiul poștal de cartier să văd ce găsesc. N-am găsit nimic. Nu doar că n-am găsit ce visam eu, Peleș, Bran sau măcar vreo vedere stâlcită cu Bucureștiul, n-aveau vederi deloc. Să n-aveți, că expiră pe rafturi! Mi-am îndreptat apoi pașii spre oficiul poștal de la gară - logica îmi spunea că o poștă lângă o gară...ahem...internațională trebuie să aibă măcar o vedere cu titlu de suvenir din orașul nostru. N-au avut. Adică aveau vederi, unele cu niște flori și unele cu niște căței, nimic din ce mă interesa pe mine.

În timp ce mergeam descurajată spre poșta de la Rotonda (pentru cine nu e din Craiova, unul dintre cele mai mari oficii poștale din oraș), cântăream ideea de a-mi printa singură niște poze cu monumente din Oltenia și a le trimite timbrate până la capătul lumii. Surpriză, aici aveau vreo 5 modele de vederi, toate din Craiova, dar urâte ca muma pădurii după ce se demachiază seara, trei făcute iarna (dădea cam nasol să trimit în miezul verii o astfel de vedere) și două noaptea-n parc, neclare de nu pricepeai ce e pe-acolo. Văzându-mă abătută de parcă mi s-ar fi înecat corăbiile cu tot cu caii de la căruță, doamna de la ghișeu îmi șoptește: - Am auzit că au niște vederi mai frumoase la Poșta Mare (Oficiul 1); încearcă acolo! Ce dracu' să fac, am încercat, că nu-i decât o aruncătură de buzdugan și încă vreo 2 km până acolo. Ce-i drept, însă, acolo s-a terminat fericit aventura mea, ochind și cumpărând din prima o vedere cu Palatul Jean Mihail, fără să cer variante. Prinde ce poți, române, că nu știi ce mai rămâne!

Punând cap la cap lucrul mare de care scriam la începutul articolului cu cel mic și aparent insignifiant ca o banală vedere, mă gândesc să identific ce ar putea fi catalogat de mărime medie. Poate suntem la stadiul ăla - mediocri!