Mozart vs Maria Callas

Săptămâna care tocmai s-a încheiat a adus în peisajul cultural craiovean mai multe manifestări de mare amploare (și valoare), la unele dintre ele având onoarea să particip, la altele având ghinionul să nu. Cu bune și rele, despre ele, în rândurile de mai jos.

Poză furată de la Daniel

Vineri, 1 noiembrie, toată lumea bună din oraș (hai, nu dați cu pietre acum dacă n-ați fost) și-a ocupat cuminte locurile din Sala Polivalentă, în așteptarea celui mai mare eveniment organizat de Filarmonica Oltenia, concertul de rock simfonic Mozart Rocks. Cu un program muzical aparte (îl găsiți aici) și cu concursul fabulos (pe alocuri divin) al orchestrei filarmonicii, chitariștilor, câteodată și al soliștilor, prea puține am avut de reproșat din punct de vedere artistic și interpretativ. Dar cum am mai zis, orice lucru cu multe fațete e predispus să scârțâie pe alocuri, au fost și câteva mici neajunsuri organizatorice sau nemulțumiri personale pe care le notez aici fie ca și chestiuni de gust, fie ca sfaturi pentru o mai bună organizare pe viitor:

- Craiovei îi lipsește o sală de spectacole de capacitate mare, iar folosirea Polivalentei drept substitut nu este o soluție pe termen lung. Cele două mari neajunsuri sunt acustica proastă a sălii și poziția inconvenabilă a spectatorilor, care te va lăsa de fiecare dată cu gâtul sucit într-o parte.

- Dintr-o combinație de acustică proastă a sălii și o sonorizare defectuoasă, în tribune a ajuns un ț% din ce-ar fi trebuit să auzim. Instrumentele electrice au fost date prea tare și au acoperit în repetate rânduri orchestra, Helciug a fost aproape în permanență peste toate instrumentele, distonant, în timp ce Paula Seling, deși frumos armonizată, a fost uneori acoperită de orchestră.

- Publicul necunoscător nu prea a știut ce ascultă, și aici preiau o sugestie pe care a făcut-o cineva pe Facebook, aceea de a include în partea vizuală a spectacolului, alături de proiecțiile video, și un slide cu piesele / pasajele ce urmează a fi interpretate.

- Rămân la părerea că 80% din publicul craiovean e needucat. Noi am avut loc chiar deasupra uneia dintre intrările/ieșirile din sală, chiar la margine, deci lângă culoar, și nu pot să vă spun ce vânzoleală a fost acolo. De la du-te-vino-ul constant al publicului ca să-și cumpere chipsuri și popcorn (!!!) la puștanii de 15-16 ani care au plecat după 2 piese că nu le-a plăcut și până la dubioșii postați ciopor la intrare, probabil fără bilet, care au venit să dea noroc cu cunoscuții, nu să vadă / asculte concertul, am văzut tot felul de specimene. Iar bomboana de pe colivă a fost, indubitabil, graba marii majorități a publicului, care a început să se prelingă în valuri spre ieșire de când a anunțat Helciug că urmează ultima piesă. Fără bunul simț de a rămâne să aplaude artiștii, craiovenii noștri s-au oprit în mijlocul culoarului mai ceva ca babele la poarta închisorii atunci când același Helciug i-a rugat să nu plece, anunțând că mai urmează un moment. Și s-au oprit în fața noastră, a celor care am vrut să ne mai bucurăm 5 minute de muzica de calitate. Oare dacă erau la teatru sau la filarmonică la fel ar fi procedat?

Gustul oarecum amar cu care m-au lăsat toate aceste legături conexe spectacolului propriu-zis veneau să completeze o altă mică dezamăgire suferită cu două zile înainte. Cu norocul meu proverbial, marți câștigasem o invitație de două persoane la Nabucco lui Verdi ce urma să se joace joi la Teatrul Liric, operă pe care abia o așteptam după ce fusesem la (și fusesem impresionată de) Aida. Uitasem să iau bilete la spectacol, dar am avut șansa să câștig această invitație, așa că am mers să o ridic cu o zi înainte de reprezentație. Din păcate, persoana responsabilă să creeze o imagine bună teatrului i-a creat una proastă, omițând să transmită că toate locurile la Nabucco se vânduseră de mult. Doamna de la casa de bilete a încercat să compenseze eroarea și mi-a oferit o invitație triplă pentru următorul spectacol al teatrului (am fost o fraieră, inițial am crezut că se rejoacă Nabucco), și așa am ajuns aseară la Gala de Operă "Maria Callas". Ca o oază de tinerețe într-o mare de persoane de vârste respectabile și, cu siguranță, mult mai cunoscătoare decât mine, m-am simțit stingheră și în plus. Mi s-a demonstrat încă o dată că muzica clasică îmi poate fi mai mult sau mai puțin accesibilă, dar am rezistat până la pauză, când m-a învins mirosul de naftalină și m-am retras. Atât cât pot judeca și înțelege această formă de artă, mi-a plăcut prestația orchestrei, dar reprezentațiile disparate ale anumitor soliști, scoase dintr-un context mai amplu, cum este cel al unei opere în totalitatea ei, nu m-au convins să rămân până la sfârșit. Îmi pare rău că n-am apucat să ascultăm corul teatrului, dar poate la Otello. Poate...