Trop, trop, pe parchet, pe asfalt, în timpan, tropăiturile rinocerilor se apropie. Mai e o azvârlitură de băț până miercuri, 2 iulie, când Rinocerii (Rhinocéros) lui Eugène Ionesco vin, aduși ca de un căpăstru invizibil de regizorul american Robert Wilson, pe scena Teatrului Național "Marin Sorescu" din Craiova. În caz că sunteți consumator de teatru sau simplu curios și vreți să înțelegeți de ce să nu ratați evenimentul cultural al anului 2014 în Craiova, mai jos am încercat să dau câteva informații care mă țin pe mine cu curiozitatea întinsă la maxim.
Vunk e una din acele trupe pe care le știi de mult și despre care până de curând credeam că nu mai are cum să se reinventeze. Uite că în ultimii doi ani, însă, băieții au reușit să o facă și încă în stil mare, aducând un suflu nou, ușor mai comercial, scoțând câteva hit-uri (sigur ați cântat și voi Pleacă sau Așa și), organizând un mega-concert, având o prezență foarte vivace în online, scoțându-și oamenii mai mult la înaintare și individual (vezi Cornel Ilie - scrisoare ca-ntre colegi, piesă cu Loredana Groza, co-antrenorul ei la Vocea României, sau Gabi Maga - piesă cu Cosmin Tudoran) și, mai mult decât orice, păstrându-și bunul simț care cred că le-a caracterizat de la început atitudinea în scena muzicală românească.
Săptămâna care tocmai s-a încheiat a adus în peisajul cultural craiovean mai multe manifestări de mare amploare (și valoare), la unele dintre ele având onoarea să particip, la altele având ghinionul să nu. Cu bune și rele, despre ele, în rândurile de mai jos.
Vineri, 1 noiembrie, toată lumea bună din oraș (hai, nu dați cu pietre acum dacă n-ați fost) și-a ocupat cuminte locurile din Sala Polivalentă, în așteptarea celui mai mare eveniment organizat de Filarmonica Oltenia, concertul de rock simfonic Mozart Rocks. Cu un program muzical aparte (îl găsiți aici) și cu concursul fabulos (pe alocuri divin) al orchestrei filarmonicii, chitariștilor, câteodată și al soliștilor, prea puține am avut de reproșat din punct de vedere artistic și interpretativ. Dar cum am mai zis, orice lucru cu multe fațete e predispus să scârțâie pe alocuri, au fost și câteva mici neajunsuri organizatorice sau nemulțumiri personale pe care le notez aici fie ca și chestiuni de gust, fie ca sfaturi pentru o mai bună organizare pe viitor:
Aseară m-am ținut de promisiunea pe care mi-am făcut-o aici, pe blog (atunci când v-am povestit despre Campionatul Național de Știri Sportive), de a merge la Sala Polivalentă din Craiova, la meciurile echipelor de volei, handbal și baschet ale SCM U Craiova. Și bine am făcut, căci ambele echipe craiovene care au evoluat ieri (volei masculin și baschet masculin) au învins fără drept de apel. Putem spune că le-am purtat noroc!
Am profitat de dorința tatei de a mă însoți și ne-am pus amândoi bocceluța pe umăr până la sală. Am început un pic cu stângul, căci la intrarea în parcarea Polivalentei stăteau grămezi de polițiști care nu te lăsau să intri în sutele de locuri rămase goale pentru că nu aveai invitație. Am parcat undeva la capătul planetei, acolo unde se înghesuiseră mașinile tuturor muritorilor de rând ca și noi, care veniseră să se bucure de spectacolul sportiv (și nu să se întristeze din cauza mitocăniei românești). Trag de aici concluzia că ridicăm săli de sport pentru public, dar le dotăm cu parcări private.
Eurovision-ul rămâne, deși nu pentru mulți, un spectacol european de tradiție. Pentru mine a fost așa întotdeauna, nu neapărat datorită calității extraordinare a participanților, ci pentru că s-a format un fel de tradiție de familie să privim împreună finala, să comentăm ne-expert și să ținem pumnii strânși oricui ar fi pe scenă sub culorile tricolorului.
Nu-mi amintesc să fi urmărit vreodată selecția națională. Prea am auzit de scandaluri și prea mulți se duc acolo degeaba, doar-doar le-o pica norocul în cap, iar dacă nu, barem să se bucure de ceva vizibilitate. Accept cu mai multă sau mai puțină indignare decizia celor care își cheltuie creditul sau își încarcă factura la telefon pentru vreun favorit. La următoarea etapă, însă, favoritul majorității devine și al meu, doar din patriotismul ăla prostesc pe care vi l-am mai povestit de multe ori.
Anul acesta întâmplarea face că, deși mi-aș fi dorit, n-am putut urmări semifinalele Eurovision și nici nu voi putea vedea finala din această seară de la Baku. Am văzut pe net înregistrarea cu evoluția celor de la Mandinga în semifinala de care au trecut cu ușurință și, deși oricum nu-s fana piesei costiionițiene, prestația vocală a solistei mi s-a părut mult sub potențial. Nu aceeași părere au părut s-o aibă mulți twitteriști străini, care au umplut timeline-ul cu cuvinte de laudă la adresa trupei trimisă în Azerbaidjan să ne reprezinte. Mai jos, o selecție de tweet-uri:
Conform preferințelor străinilor (care pot să și voteze), Mandinga pare să fie pe val și nu pot decât, tot așa patriotic, să îi urez să iasă pe locul II. Nu de alta, dar cred că locul I și obligația de a organiza ediția viitoare a evenimentului e o pălărie prea mare pentru România.
Au trecut cam două săptămâni de când Craiova și-a pus hainele de sărbătoare pentru a nu-mai-știu-câta ediție a Zilelor Orașului. Șase zile pline de evenimente de tot felul, pe cele mai interesante (după părerea mea) recomandându-le la timpul potrivit aici. Pe lângă baia de mulțime și fumul de grătar care m-au însoțit în fiecare dintre aceste zile, am reușit să ajung și la loc mai ferit, mai elegant și mai cult, luând parte la câteva dintre cele mai interesante activități propuse.
Despre piesele de teatru am scris pe larg aici și aici, dar am păstrat un pic de loc și pentru un concert foarte inovativ care a avut loc la Filarmonica Oltenia. Cinci oameni, desprinși, parcă, dintr-o eră trecută, au urcat pe scenă ca să ne arate o altă imagine a lumii, una a vremii de dinainte. Imago Mundi se numește trupa care ne-a purtat nu doar în secolul al șaptesprezecelea, ci, mai mult decât atât, în aproape toată istoria muzicii tradiționale românești, deschizând pentru noi "Cartea Științei Muzicii". Și dacă ar fi fost doar atât, poate nu ar fi fost atât de spectaculos. A fost inovație, a fost creativitate, a fost originalitate. A fost altceva.
Au fost instrumente dintre cele mai diverse, de la oboi la cobză, de la vioară la flaut, de la chitară la tamburină. Combinații dintre cele mai diverse, plus un strop de nebunie: fluiere (și mă refer la ălea de arbitru), zdrăngănitoare pentru copii și chiar un instrument-minune al cărui nume cred că nici ei nu îl știau (un fel de tub care conținea ceva ce suna ca și cum ar fi fost apă cu pietre sau scoici). A fost diversitate, atât a mijloacelor, cât și a rezultatelor. Ne-au (în)cântat (cu) geamparale, ne-au colindat, ne-au liniștit cu cântece de leagăn și ne-au lăsat să plecăm știind că există alternativa. Rară, discretă, care niciodată nu va fi gustată de toată lumea. Dar măcar există. :)
Recomandam aici, pentru cei care vor să profite de paleta de evenimente culturale prilejuite de Zilele Craiovei, să nu rateze joi unul din cele două spectacole ce țineau capul de afiș, și anume concertul lui Tudor Gheorghe de la Filarmonică sau piesa "Sâmbătă, duminică, luni", a celor de la Teatrul Național București, jucată pe scena Naționalului craiovean. La cel din urmă am ajuns și eu ieri, prin curtoazia bunei mele prietene Anda și a bunului ei prieten Mircea. "Sâmbătă, duminică, luni" a căzut cumva la granița dintre genuri, fiind o tragi-comedie în care am savurat ba replicile spumoase, ba realismul uneori tăios. Piesa ne deschide, pentru 3 zile, porțile casei familie napoletane Priore, ce găzduiește mai multe generații aduse sub
același acoperiș din necesitate, din iubire sau din interes. Momentul care îi reunește pe toți în sufrageria casei este prânzul duminical. Problemele care răbufnesc în jurul mesei în familie dospesc de mai multă vreme, dar devin mai stringente în sâmbăta premergătoare prânzului, urmând să se rezolve pozitiv (și oarecum miraculos) luni.
Per total, punctul forte al piesei a fost distribuția, din care i-am remarcat pe minunata Ileana Stana Ionescu (mătușa Meme), Costel Constantin (Peppino) și Matei Alexandru (don Antonio). Nici ceilalți actori nu s-au lăsat mai prejos, publicul simțind o sinergie și o ușurință a jocului pe care la final a recompensat-o cu aplauze din belșug.
Deși aici nu am căzut de acord cu Anda, mie prima parte a piesei mi s-a părut mai reală (credibilă), mai antrenantă și mai amuzantă, pe când cea de-a două mi s-a părut mai tărăgănată. Poate e și din cauză că finalul a adus o rezolvare nefirească unor probleme valabile tuturor familiilor - certuri, gelozii și dezamăgiri - ce nu dispar, în viața reală, cu un simplu "te iubesc". Pentru cei care au venit doar să se destindă, cred că bucuria întâlnirii cu actorii de la TNB a fost suficientă. Cei care au suprapus piesa și problemele ridicate de ea pe un fond personal s-ar putea să fi plecat doar cu o jumătate de zâmbet...
În club Wave 84 din Craiova am fost prima dată pe 14 martie. Țin minte pentru că a fost Skirt Day și am mers în fustă la servici, iar de acolo – direct în club. Bine, eram puțin (mai mult) în neconcordanță cu specificul localului, care e un pic întunecat, un pic rock, dar m-am simțit bine. Concertul de atunci (al slovacilor de la The Swan Bride) a fost pe gustul meu și nu prea, dar mi-a plăcut atmosfera. Publicul a fost prietenos, civilizat, s-a aplaudat și s-au apreciat eforturile celor din Wave, care aduc, prin concertele promovate, un suflu nou în ceea ce privește viața muzicală a urbei noastre. Ieri am fost iarăși, așa cum poate ați aflat deja de la Oana sau de la Anda, care au fost mai rapide decât mine în a posta impresii de după. Wave mi-a plăcut și mai mult (sau din ce în ce mai mult). De la băiatul care ne-a dat biletele la intrare, la barman și până la patron, toți te fac să te simți printre prieteni. Și așa m-am și simțit. Sau ca acasă, nu sunt decisă. În tandem cu spectacolele din Play și Scena 8, concertele din Wave vor intra în calendarul meu săptămânal – am decretat! :)
Și după ce că mă distram eu with ma gurls, și ne binedispuneam noi, și ne simțeam bine noi trei și cocktailurile noastre, au mai venit și timișorenii de la Persona și au făcut atmosferă. De mult nu mi-a mai venit să mă bâțâi la un concert, dar oamenii ăștia mi-au dat kilometrajul la bătut din picior peste cap, dacă pot să zic așa. Deși toți patru băieți au fost foarte simpatici (afinitatea mea a mers către Horațiu, băiatul cu tobele), trebuie să îi dau Gabenului (solistul) ce-i al Gabenului, adică să recunosc că a fost mega-șarmant, că a cântat frumos, că a zâmbit și mai și, și, nu în ultimul rând, că spaniola lui m-a dat pe spate! :)) Și pentru că noi pentru muzică venisem, să pun și un filmuleț cu piesa care mi-a plăcut mie cel mai mult, King in my kingdom:
Fie Wave-ul cât de mic, noi tot ne distrăm un pic! :)
Cadoul de la tata de 8 martie a venit cu puțină întârziere și a constat în bilete la concertul de laFilarmonica din Craiova al lui Ducu Bertzi alături de Mihai Neniță (vioară). Paradoxal, cumva, am aflat că avem bilete exact în ziua în care presa vuia despre colaborarea pe care folkistul a avut-o cu Securitatea. Am ezitat puțin. Părea plauzibil ca, în urma scandalului, să își anuleze concertele. Încercam să-mi proiectez în minte concertul și nu reușeam să o fac fără să îmi imaginez roșii / ouă zburând către scenă, minim remarce întepătoare venind dinspre public. Pe altă parte, însă, prețul și locul unde avea loc concertul păreau garanții că audiența va fi un pic filtrată. Orice se putea întâmpla, însă, așa că am pornit-o către spectacol fără nicio așteptare, dar cu o oarecare curiozitate.
În jurul orei stabilite, Ducu și Mihai au intrat pe scenă. Au început direct, fără o introducere prea lungă. Primele două piese le-am ascultat gândindu-mă la unul dintre următoarele lucruri: ce acustică proastă are Filarmonica, stăm noi prea aproape de boxe, Ducu Bertzi cântă cu gura prea aproape de microfon, chitara se aude prea tare, vioara se aude prea încet înspre deloc. Ulterior, și la îndemnul unor voci din public, situația s-a remediat.
Ducu Bertzi, într-o cămașă înflorată, cu chitara după gât. Voce clară, puternică; chitara-i prietenă. Atitudine rezervată. Nu e show-man, deși în a doua parte a spectacolului a interacționat mai mult cu publicul, apropiindu-și-l și antrenându-l. A cântat melodii noi, de pe ultimele sale albume, dar și piese care le trezeau amintiri celor de vârsta părinților mei și, motivul pentru care majoritatea veniseră la concert, pietre de hotar, precum "Floare de colț", "M-am îndrăgostit numai de ea" sau maramureșeanca lui "Omul pădurii (Hai, țurai și țurai)". Sala a cântat cu el și a ținut ritmul prin aplauze. Cu mâna pe inimă, cât de securist sau turnător o fi fost, m-au durut palmele la final... :)
Cât despre Mihai Neniță, pe care nu întâmplător l-am lăsat la final, a fost, cel puțin pentru mine, senzația serii. A urcat pe scenă îmbrăcat în blugi și într-o cămașă prin care îi ieșea (cel puțin amuzant) burtica, cu vioara albastră în mână. A fost condamnat să stea pe taburetul pianului (fără spătar), pe care s-a sucit și frământat în ritmul melodiilor. Definiția omului care își simte și trăiește muzica, Mihai mânuia arcușul, ciupea coardele în timp ce se încrunta, încorda, ridica picioarele de pe podea și făcea o grămadă de gesturi care, luate separat de contextul spectacolului, ar fi putut face singure un show de divertisment. Prin asta mi-a atras atenția asupra sa, astfel încât o bună bucată din timp am perceput-o ca pe concertul omului cu vioara, pe fundalul căruia se auzea Ducu Bertzi cântând. Lăudat de colegul de scenă, Mihai a avut un moment solo în care și-a demonstrat valențele de violonist, dar și de pianist și, mai impresionant, de om-spectacol. A smuls zâmbete, râsete și aplauze frenetice când, în delirul muzical pe care îl crease de unul singur, și-a plasat arcușul între picioare și a cântat impecabil frecând vioara de el.
După mai bine de o oră și jumătate, cei doi menestreli și-au luat "pe curând, la revedere" de la publicul craiovean. Un spectacol la care nu numai că nu regret că am mers, dar la care aș reveni cu plăcere de nenumărate ori.
Vă las o mostră de Ducu & Mihai, din 2009, de la Sala Palatului. "Pe cine și câte cărări".
