Cred că nu este fortăreață (în stare mai bună sau mai proastă de conservare) pe lângă care să trec și să nu îmi trezească un mix de sentimente, care mai de care mai contrastante. Îi admir pe cei care le-au construit, îi deplâng pe cei care trebuiau să trăiască în ele și mă bucur că mai există pentru ca noi să putem vedea cum a evoluat (sau involuat, după caz) omenirea. Astăzi am mers pe malul sârbesc al Dunării și am poposit, preț de un sfert de oră, la Fortăreața Golubac (aproximativ vis-a-vis de Moldova Nouă). Doar 15 minute pentru că frigul și vântul ne-au gonit înapoi la mașină. Deși am rezistat puțin timp printre zidurile cetății, a fost suficient ca să îi observăm grandoarea: 10 turnuri, ziduri groase de 2-3m, șanț cu apă, toate admirabile pentru o cetate din secolul al 14-lea. E drept că a mai fost refăcută prin 2005 (ca să fac o paranteză, asta s-a întâmplat pentru că unii știu să își repare, promoveze și utilizeze orice resursă, nu ca alții...), dar tot rămâne impresionantă prin amploare.
Drept vă spunem că nouă ne-a fost frică să urcăm, așa că am făcut câteva poze de jos.
