Eurovision-ul rămâne, deși nu pentru mulți, un spectacol european de tradiție. Pentru mine a fost așa întotdeauna, nu neapărat datorită calității extraordinare a participanților, ci pentru că s-a format un fel de tradiție de familie să privim împreună finala, să comentăm ne-expert și să ținem pumnii strânși oricui ar fi pe scenă sub culorile tricolorului.
Nu-mi amintesc să fi urmărit vreodată selecția națională. Prea am auzit de scandaluri și prea mulți se duc acolo degeaba, doar-doar le-o pica norocul în cap, iar dacă nu, barem să se bucure de ceva vizibilitate. Accept cu mai multă sau mai puțină indignare decizia celor care își cheltuie creditul sau își încarcă factura la telefon pentru vreun favorit. La următoarea etapă, însă, favoritul majorității devine și al meu, doar din patriotismul ăla prostesc pe care vi l-am mai povestit de multe ori.
Anul acesta întâmplarea face că, deși mi-aș fi dorit, n-am putut urmări semifinalele Eurovision și nici nu voi putea vedea finala din această seară de la Baku. Am văzut pe net înregistrarea cu evoluția celor de la Mandinga în semifinala de care au trecut cu ușurință și, deși oricum nu-s fana piesei costiionițiene, prestația vocală a solistei mi s-a părut mult sub potențial. Nu aceeași părere au părut s-o aibă mulți twitteriști străini, care au umplut timeline-ul cu cuvinte de laudă la adresa trupei trimisă în Azerbaidjan să ne reprezinte. Mai jos, o selecție de tweet-uri:
Conform preferințelor străinilor (care pot să și voteze), Mandinga pare să fie pe val și nu pot decât, tot așa patriotic, să îi urez să iasă pe locul II. Nu de alta, dar cred că locul I și obligația de a organiza ediția viitoare a evenimentului e o pălărie prea mare pentru România.
