În anul I de facultate, toți - dar absolut toți, scuzați-mi generalizarea - eram picați din lună, de pe altă planetă, aerieni și cum mai vreți să ne numiți. Nu știam de capul nostru, nu știam ce căutăm noi la facultatea asta (de Litere) și nu știam nici măcar ce știm și ce nu știm. Asta ne-a demonstrat-o și doamna profesoară de Lingvistică Generală, pe care spre rușinea mea nu îmi amintesc acum cum o cheamă (later edit: mi se suflă în cască Nina Bălan). Deși imobilizată într-un scaun cu rotile, doamna profesoară s-a impus în fața noastră exact prin ceea ce ar trebui să se impună orice profesor: prin cunoștințe. Plus un mic episod în care ne-a demonstrat lipsa noastră de cunoștințe.
În urma unei discuții generale, doamna profesoară ne-a spus că poate pune pariu cu noi că niciunul nu este în stare să vorbească liber timp de 2 minute pe o temă la alegere. Niciunul dintr-un an de 100 - 150 de persoane. Eram cred că în prima - a doua săptămână de facultate, ne lipsea curajul și, aș recunoaște eu, ne și știam incapabili să debităm texte la liber, cel puțin majoritatea dintre noi. Deh, pe vremea aia nu făcusem cunoștință încă cu AIESEC. Și uite că, precum în fiecare turmă, se găsește o oaie rătăcită să se bată cu pumnii în piept, afirmând sus și tare că ea se crede în stare. Doamna profesoară o invită să purceadă la a ne vorbi despre ce dorește ea. Domnișoara, probabil luată prin surprindere și neavând pregătit un subiect, zice:
- Păăiiii....
