Sa ne distram cu Google Translate

Ați auzit vreodată pe cineva zicând "Traducerea asta e așa proastă de parcă ar fi făcută cu Google Translate"? Mie mi s-a întâmplat recent, când am citit un roman polițist ("Al patrulea" de Kjell Ola Dahl de la Editura Trei). Serviciul celor de la Google, deși extrem de popular, dă niște rateuri fantastice, dând naștere de multe ori la situații ridicole sau amuzante. M-am găsit într-o astfel de situație în timpul unui schimb de mailuri cu reprezentanții unui hotel din Serbia, al căror nivel de engleză pare a fi sub absolute beginner. Am concluzionat, deci, că răspunsurile la mailurile mele au fost încropite cu Google Translate sau alt program similar sau au fost scrise după ureche.

Două lucruri m-au amuzat peste măsură:

- Firstable - probabil folosit în loc de First of all.

- o confuzie provocată de sensurile cuvântului coach ("autocar", dar și "antrenor"). La întrebarea mea dacă parcarea de la hotel este potrivită pentru un autocar (Is your car-park suitable for a coach?), uitați ce răspuns am primit:

Filmul unei filmari

Miercurea trecută trebuia să ajung la o scurtă filmare pentru un testimonial referitor la experiența mea în cadrul unui proiect european. Diverse circumstanțe m-au împiedicat să ajung acolo, dar, cum nu voiam să mă sustrag de la ceva ce promisesem, am stabilit că mă voi filma singură, acasă, spunând câteva cuvinte, și apoi le voi trimite filmarea organizatorilor. Nimic complicat, bucată de prăjitură!

Joi dis-de-dimineață mă trezesc, mă spăl, mă aranjez - să dau bine pe sticlă, nu? Îmi notez câteva idei pe o foaie și hai să scoatem tehnologia de la păstrare.

Sarbul Goran

Goran e un nume destul de comun în spațiul fost iugoslav. Bregovic, Visnjic, Ivanisevic și mulți iluștri anonimi. Am cunoscut și eu un Goran prin 2011, tavernagiu, bărbat bine făcut, înalt, cu vorbele la el, învățat să convingă oamenii să i se așeze la masă, să-i distreze și să-i facă să revină. Aia era meseria, asta făcea omul. Circumstanțele au făcut ca luna trecută să mă întâlnesc din nou cu Goran, printr-o întâmplare care mă face să exclam - a câta dată, oare? - că lumea e foarte mică. Dar să o luăm cu începutul...

Povestiri adevarate III: O problema cu numele

Hugo - portughez în Belgia. Sună la Serviciul pentru Străini din Bruxelles.

- Operator (în franceză): Bună ziua. Bun venit la Serviciul pentru Străini din Bruxelles. 

- Hugo (în franceză): Bună ziua. Vorbiți limba engleza?

- Operator (în franceză): Nu. 

- Hugo (în engleză): Există cineva care să vorbească limba engleză și să mă poată ajuta?

- Operator (în engleză): Nu.

- Hugo (în franceză): [încearcă să îi explice situația în care se găsește și motivul apelului telefonic]

- Operator (în franceză): Pardon, nu înțeleg nimic. [închide]

Mosu' cu Mercedes

Nu știm exact cum îl cheamă, dar noi, în familie, așa îi zicem: moșu' cu Mercedes din blocu' din față. Pe moșu' cu Mercedes l-am găsit aici când ne-am mutat noi în cartier, acum 15-20 de ani. Pe atunci era tot moș, dar mai tânăr, și umbla vorba prin vecini că fusese cineva prin armată în tinerețea lui. De când îl știu eu, moșul a avut două ocupații principale: prima era să meșterească toată ziua la rabla de Mercedes, pe care nu am văzut-o niciodată scoasă din parcare sau funcționând, iar a doua era să lucreze în grădina din fața blocului.

La un moment dat, Mercedesul a dispărut, dar numele a rămas lipsit de imaginea omului, căci nu puteam acum să începem să-i spunem moșu' din grădină; dintr-ăștia erau mai mulți și exista riscul să creăm o confuzie. De atunci, pe moșu' cu Mercedes îl vezi zi lumină în grădină săpând, greblând, tăind vița de vie sau trandafirii sau învelind smochinii în folie de plastic înainte de venirea iernii. E un fel de parte integrantă a cartierului, așa cum treci pe stradă și vezi blocurile sau centrala sau parcarea, așa îl vezi negreșit și pe el suit pe o scăriță, în grădină, tăind vârfurile câte unui copac, sau înșirând o grămadă de metale, scule și alte inutilități prin curtea blocului, pritocindu-le, sucindu-le, dar nearuncând niciodată nimic.

O fotografie de-a mea a aparut pe prima pagina a ziarului Craiova Forum

Am mai postat fotografia și pe Facebook și în articolul de ieri de pe blog. Lucian a văzut-o, a plăcut-o și m-a întrebat dacă aș fi de acord să o publice pe prima pagină a ziarului de mică publicitate Craiova Forum, ceea ce am acceptat cu plăcere. Acum, să vă spun și scurta poveste a acestei fotografii. 

Draga Auchan

             Dragă Auchan,

          De ce îmi faci tu tocmai mie una ca asta? De ce, după ce am cumpărat atâtea lucruri bune, gustoase, unele chiar delicioase de la tine, te gândești să dai cu bâta-n baltă și cu nuca-n perete? Acum vreo săptămână le povesteam prietenilor de pe Facebook ce bere de ghimbir interesantă am băut de la tine, ce nachos cu sos de avocado am gustat, și cred că-n mai multe rânduri te-am lăudat. Pe tine și produsele din tine. Că ești aici, aproape, și ai de toate câte vrea să-și cumpere omu'. Și tu dintr-ăsta-mi ești?

          Dragă Auchan, de ce ai tu sectorul ăla mare și apetisant de jeleuri, drajeuri, biscuiți, bomboane, ceaiuri și alte câte și mai câte bunătăți vrac? Că poate te gândești și tu că trecem pe acolo, noi, ăștia mai pofticioși, mame cu copii care bălesc după o bomboană dintr-aia, bătrânei care vor să-și mai îndulcească amarul vârstei. Și cumpărăm. Noi, de exemplu, am încercat câte puțin din fiecare. Oana a luat caju și fistic. Eu am luat stafide și smochine învelite în ciocolată și ceva bomboane cu rom. Și amândurora ne-au căzut ochii pe drajeurile de migdale învelite în ciocolată și căpșuni. Știm și noi că, probabil, nu e nici urmă de migdală, ciocolată sau căpșună în drajeurile alea. Dar din ceva tot trebuie să murim, așa că de ce să nu ne facem pohta ce-am pohtit? Și pohtă ne-am făcut, până ne-am săturat!

          Căci nu știi tu, dragă Auchan, ce simțământ nașpa e să bagi un drajeu dintr-ăsta-n gură și să nu te dezmeticești ce mănânci și să scuipi chestia aia în cele patru zări. Și apoi să-ți aduni de prin măsele nu urmele vreunei migdale, nici măcar urmele unei coji de migdală, ci ditamai resturile unei coji de sămânță de floarea soarelui. Cum vă scriu și cum mă citiți! Căci ce dracu' ar putea căuta o sămânță de floarea soarelui în locul unei migdale care ar trebui să fie învelită în ciocolată și căpșuni și să stea împreună cu suratele ei, celelalte migdale învelite în ciocolată și căpșuni, pe cuvânt că nu pot să-mi explic! Dacă poți să-mi explici tu, dragă Auchan, ți-aș rămâne pe veci recunoscătoare!

Copiii spun lucruri trasnite III

         Băile Olănești, parcul central, pe înserat. Pe o băncuță, o mămică începe să-și strângă calabalâcul: hăinuțe, jucării, sticle de suc, ambalaje de pufuleți. Îl strigă pe puștanu-i de 5-6 ani să vină să îi dea puloverul pe el ca să plece acasă. Copilul stă la câțiva metri distanță, în boscheți, și strigă la ea cât îl țin puterile:

- Nuuu, vleau să ne mai jucăm! Vinoooo!

          Mama, vizibil iritată, ridică tonul:

- Nu mai țipa și treci imediat încoace!

          Copilul, parcă sfidând-o, continuă să urle:

- Nuuuuu (un țipăt prelung, cu mulți u, probabil)! 

          Din doi pași mama e lângă el, îl ia pe sus și îl pune pe bancă.

- File-a dlacu să fii!, zice puștiulică hotărât.

        Două perechi de palme urmate de o liniște monumentală. Parcă tot parcul a tăcut. Ne ridicăm biniiișor și ne îndepărtăm, de teamă ca râsul nostru să nu disturbe atmosfera...

Trecerea de pietoni

          De câteva zile s-a dat drumul la circulație în sensul giratoriu de sub pasajul suprateran construit în zona Valea Vlăicii din Craiova, precum și pe bretele (pe margini, sub pasaj). Pentru că fostele treceri de pietoni nu puteau fi puse în aceleași locuri ca și până acum (ar fi însemnat să fie puse în buza sensului giratoriu), au fost redesenate la câteva sute de metri înainte de sens. Momentan, trecerea de pietoni pe care o folosesc cel mai des e cea care face legătura între Hotel Jiul (parcare) și Complexul Unirea, care e, după părerea mea, locul în care mașinile abia apucă să prindă ceva viteză și nu opresc nici în ruptul capului pentru un pieton care stă cuminte pe margine. Veți zice să pun piciorul pe trecere ca să oprească, dar mi se pare așa îngust locul și așa mare viteză cu care circulă mașinile încât mai degrabă aștept și câte 5 minute (s-a întâmplat) să se rărească mașinile decât să risc să mă ia una pe bot.

          Așa și astăzi, îmi plasez fizicul impresionant la marginea trotuarului, flancată de doi moșorogi libidinoși cu aceeași intenție ca a mea: de a traversa strada. Trece un dric, urmat de o coloană de mașini din cortegiul funerar. Prima mașină care vine după cortegiu (îmi dau seama de asta pentru că nu mai are bandă neagră la oglindă) oprește, iar șoferul îmi face, zâmbitor, semn cu mâna să trec strada. Măi, să vezi că nu degeaba mi-am ondulat eu părul astăzi! Moșii libidinoși după mine pe sub pasaj, până ajungem să traversăm și celălalt sens. Cum mă pun la marginea trotuarului, cum prima mașină care venea oprește, iar șoferul îmi face, zâmbitor, semn cu mâna să trec strada. Ajunși pe trotuarul opus, unul dintre cei doi moși libidinoși îi spune celuilalt, suficient de tare încât să aud:

- Bă, numai mortu' nu opri la fata asta!

Oameni frumosi

          Pe dinăuntru sau pe dinafară? Mai degrabă pe dinăuntru!

       "The most beautiful people we have known are those who have known defeat, known suffering, known struggle, known loss, and have found their way out of the depths. These persons have an appreciation, a sensitivity, and an understanding of life that fills them with compassion, gentleness, and a deep loving concern. Beautiful people do not just happen." - Elisabeth Kübler-Ross

O viata mai buna

          Că e magazin din mall sau butic de pe stradă, de modă sau alimentar, de brand sau de amestec, mare sau mic, cum intri în el, cum te ia în primire cineva (de obicei o doamnă/domnișoară) cu celebra replică: "Ce doriți?" Chestia asta e greșită la atât de multe niveluri că n-am timp să le enumăr pe toate.

          Pentru început, exprimarea e respingătoare în sinea ei, căci e nedelicată. Însoțită aproape mereu (nu generaliza!, nu generaliza!, nu generaliza!) de o grimasă/strâmbătură acră și scoasă pe un ton semi-sictirit, întrebarea nu face altceva decât să sperie sau să demoralizeze cumpărătorul. Îți vine să faci cale întoarsă fără să mai dorești nimic. Altfel s-ar pune problema dacă te-ar întreba "Cu ce pot să vă ajut?" sau, chiar mai bine, "Cu ce pot să vă fiu de folos?"

          Apoi, până la urmă, nu mai contează ce și cum te întreabă, ci când. De cele mai multe ori, nici nu apuci să îți dai seama dacă ești în magazinul care trebuie, nu te dezmeticești să găsești ciocolata pe raft sau poate nici nu ești interesat să cumperi, ci doar să iei pulsul pieței, și întrebarea tună fulgerător (muhaha, "tună fulgerător", bună asta :P). Ești pus în situația de a da și tu un răspuns la fel de nepotrivit ca întrebarea ce ți se pune: "Dacă doresc ceva / văd ceva care îmi place, vă anunț!"

          Și cam așa decurg lucrurile de obicei. Asta în caz că n-ați avut norocul să fiți deja într-un magazin, să intre un client, iar vânzătoarea să se repeadă pe el:

- Ce doriți?

          Domnul să se întoarcă spre ea, să își scoată tacticos ochelarii și să îi răspundă hotărât:

- O viață mai bună!

*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, domnu' Jan, pentru material! :D

Telepatie: Cat o mai fi ceasul?

          Azi dimineață m-am trezit mai devreme decât de obicei, pe la 7, pentru că urma să am un "early morning happy encounter". Oana era deja pe baricade, mâncase, se spălase, se îmbrăcase și își urma acum ritualul de fiecare dimineață din fața oglinzii. Dau drumul la laptop, semi-somnoroasă ca de obicei la ora asta indecentă, și încep rutina zilnică. Oana îmi zice: 

- Ține-mă și pe mine la curent cu ora. 

- E 7:17. 

          Continuă: pâș - pâș - fâl - fâl pensule - tuș - rimel - parfum - etc - etc - etc. Continui: țac - țac - pac - pac mailuri - Facebook - Twitter - Reader - etc - etc - etc. După un timp, o aud (foarte slab): 

- Cât o mai fi ceasul? 

- E 7:25. 

- Mersi!, zice. Nu te întrebai, dar chiar voiam să știu. 

- Stai puțin, cum nu mă întrebași? Că eu te auzii zicând "Cât o mai fi ceasul?". 

- Ești nebună tu, că mă gândii să te întreb asta, dar nu zisei.

- Ești sigură că nu pronunțași deloc? Nici măcar așa, în șoaptă?

- Sigură-sigură!

Oare aici e o masina?

Oare aici e îngropată o mașina?

Acum m-ar amuza de două ori mai tare dacă aici ar fi îngropată o mașina! :))

Pai...

          În anul I de facultate, toți - dar absolut toți, scuzați-mi generalizarea - eram picați din lună, de pe altă planetă, aerieni și cum mai vreți să ne numiți. Nu știam de capul nostru, nu știam ce căutăm noi la facultatea asta (de Litere) și nu știam nici măcar ce știm și ce nu știm. Asta ne-a demonstrat-o și doamna profesoară de Lingvistică Generală, pe care spre rușinea mea nu îmi amintesc acum cum o cheamă (later edit: mi se suflă în cască Nina Bălan). Deși imobilizată într-un scaun cu rotile, doamna profesoară s-a impus în fața noastră exact prin ceea ce ar trebui să se impună orice profesor: prin cunoștințe. Plus un mic episod în care ne-a demonstrat lipsa noastră de cunoștințe.

          În urma unei discuții generale, doamna profesoară ne-a spus că poate pune pariu cu noi că niciunul nu este în stare să vorbească liber timp de 2 minute pe o temă la alegere. Niciunul dintr-un an de 100 - 150 de persoane. Eram cred că în prima - a doua săptămână de facultate, ne lipsea curajul și, aș recunoaște eu, ne și știam incapabili să debităm texte la liber, cel puțin majoritatea dintre noi. Deh, pe vremea aia nu făcusem cunoștință încă cu AIESEC. Și uite că, precum în fiecare turmă, se găsește o oaie rătăcită să se bată cu pumnii în piept, afirmând sus și tare că ea se crede în stare. Doamna profesoară o invită să purceadă la a ne vorbi despre ce dorește ea. Domnișoara, probabil luată prin surprindere și neavând pregătit un subiect, zice: 

- Păăiiii.... 

- Mulțumesc, stai jos!


Later edit: Doamna profesoară se numește Nina Bălan. Mulțumesc, Raysa! :)

Iarna se intampla sa mai si cazi

          Eram astă-seară cu niște prieteni dragi la cină și, așa previzibil cum poate părea, discutam despre iarnă, zăpadă, măsuri, sinistrați, ajutoare, autorități și alte asemenea. Dintr-una într-alta, C. se apucă să ne povestească o întâmplare la care a luat parte acum câteva zile. Dar să creăm cadrul propice...

          Pe Traian Demetrescu, în spatele Universității, aproximativ vis-a-vis de restaurantul Chez Nous, există un copy shop. Urci câteva trepte, sari peste pragul ușii de termopan și ajungi în birouașul strâmt, care te întâmpină, însă, cu scaune pe care poți lua loc cât aștepți - chestie nu f. des întâlnită la birourile de gen de la noi din oraș. E ieftin, mi-am petrecut anii de facultate pe la ei prin gheretă, dar se mișcă atât de greu băieții ăia încât i-am poreclit într-o zi băieții lenți, s-a propagat porecla și așa le-a rămas numele. 

          Zilele trecute, ne povestea C., se afla în copy shop-ul băieților lenți ca să xeroxeze niște documente. La un moment dat, un nene cam între două vârste, care doar ce terminase de fotocopiat niște acte, dă să iasă din magazin. Cum face, cum nu face, că se împiedică de pragul ușii. Acuma, după prag erau cele câteva trepte, apoi trotuarul, strada etc. Din viteza cu care a ieșit pe ușă (a se citi a zburat), a depășit treptele și trotuarul și s-a dus (head first îmi imaginez eu, C. susține că hands first) prin zăpadă, pe lângă o mașină parcată lângă trotuar, până aproape de mijlocul străzii.

          Știți cum e vorba aia, dacă nu ți se întâmplă ție, ți se pare amuzant. Așa și noi, am râs de răul bietului om, și l-am întrebat pe C. cum a reacționat el.

- L-ai ajutat să se ridice?

- Nu!

- Ai râs de el?

- Nu!

- I-ai făcut poză?

- Nu!

- ... . Ce ai făcut?

- Am închis ușa!

Intamplarea cu Antonio

          Cum, nu îl știți pe Antonio? Nu-i nimic, nici eu n-am știut despre cine e vorba prima dată când i-am auzit numele. Ba mai mult, mi-am amintit de reclama de la Nestea cu "Antonio, fa caldo" și mi-a mai venit să și râd. Dar să vă pun la curent cu întâmplarea cu care vă amenințam încă din titlu.

          Săptămâna trecută, două fete cucuiete lasă într-o seară mașina în spate la Universitate și pleacă pe jos, prin frig, una dintre ele (nu spun cine - Cris) mai fiind și îmbrăcată în fustă, până la El Greco. Să bage ca domnișoarele la ghiozdan. Zis și făcut, ajungem noi la restaurant, intrăm, înăuntru plin de oameni. Dăm o târcoală vizuală a restaurantului, vedem din ochi că n-ar mai fi locuri, totuși mă apropii de o masă goală dintr-un colț, era rezervată,  ne întoarcem pe călcâie și ieșim. Tot ca domnișoarele, nehotărâte, ne oprim în fața restaurantului, pe trotuar, să ne decidem dacă mergem înspre Universitate să luăm mașina sau dacă mergem pe jos către altă posibilă țintă a foamei noastre magistrale. Până ne-am expus noi argumentele, până am susținut pledoariile interminabile, ne pomenim că ne strigă cineva. Nu mai țin minte exact cum, dar a fost genul ăla de chemare care taie liniștea serii și n-ai cum să nu te întorci, chiar dacă habar n-ai dacă pe tine te vizează. Din ușă de la El Greco, o domnișoară chelneriță ne spune că ne strigă Antonio. Eu mă uit la Cris întrebătoare, Cris se uită suspicioasă la mine. Antonio? WTF? Ridicăm simultan din umeri. Ne ducem către domnișoară să aflăm misterul. Când ne apropiem suficient, Cris mai întreabă o dată despre ce e vorba. Zic: "Nu știu, dar o întrebăm pe domnișoara și ne spune." Ne repetă, destinsă și zâmbitoare: "Vă strigă Antonio!" Și cu mâna ni-l indică pe ... Antonio, care stătea în dreptul ușii de la bucătărie. Primul mister mi s-a deslușit, căci pe bucătarul de la El Greco îl mai întâlnisem o dată, cu ocazia unei cine luate acolo cu Cristina și Tony, doar că nu știam că îl cheamă așa. Dar acum se ridică valul doi de curiozitate, și anume de ce ne-ar striga Antonio pe noi?! 

          În fine, nu vă descriu gândurile care mi-au traversat cu repeziciune mintea din momentul în care am intrat înapoi în restaurant și până am ajuns lângă personajul cu pricina. Ne salută, zâmbitor și el, și ne arată cu mâna o masă goală, pe care noi nu o observaserăm, fiind ascunsă după o perdeluță, la care ne invită să luăm loc. Și se retrage. Asta ... a fost tot. Ne lasă cu dubiile și cu neînțelegerile. Oscilam între a crede că și-a amintit de mine în mod special și că a observat faptul că am intrat și nu am găsit masă. Oricare variantă ar fi fost, nu ne puteam opri din zâmbit, și eu și Cris, pentru că ne-a făcut să ne simțim excelent. Era plin în jurul nostru, chelnerii abia își vedeau capul de treabă. Îmi e greu să cred că n-a vrut să piardă un client într-o seară. Mai degrabă gândesc că a vrut să facă acel client să se simtă special și să se întoarcă de mai multe ori. Și să povestească despre locul ăsta (aș putea spune vrăjit), ca să revină cu mai mulți. A fost o seară extrem de plăcută. Nu mai laud compania, căci vă puteți numa' imagina; în schimb vă spun că, de la mâncare până la servire și atmosferă, totul a fost ireproșabil. Pentru că se poate și așa da, nu numai așa nu.

PS: De mult ce mi-a plăcut în prima seară, am revenit și în a doua cu Mădă și Dana. Antonio a fost la datorie, mai mult în restaurant decât la bucătărie. Întâmpina clienții la ușă, îi ajuta să își găsească masă; se făcea plăcut. Abia atunci am observat că prima pagină din meniu îi e dedicată. Ne-am distrat grămadă citind-o - și ne-a devenit și mai simpatic. :)

Fiecare slujba vine cu o atitudine

          Nu e vorba de o preconcepție, ci de un lucru de bun simț atunci când ne alegem o profesie sau alta. Fiecare slujbă vine cu o atitudine pe care, într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare dintre noi care lucrăm în domeniul respectiv trebuie (sau e bine să) ne-o asumăm. E ceva ce ține de conduita profesională și care, zic eu, n-ar trebui să știrbească cu nimic din identitatea, felul de a fi sau atitudinea naturală a persoanei în cauză. Bineînțeles, polologhia de mai sus nu se aplică tuturor domeniilor de lucru, dar haideți să vă dau câteva exemple ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.

          Cei care aleg să devină profesori, învățători, educatori sau alte slujbe în care se presupune interacțiunea cu copiii ar trebui, în primul rând, să placă micile creaturi și să știe cum să interacționeze cu ele. Să fie amuzanți, dar în același timp instructivi. Sunt niște trăsături care vin cu slujba, deci dacă ești un tip morocănos și închis în tine, eu zic să nu te legi la cap. Alege să fii cine ești și să îți alegi o slujbă pe măsură, în loc să faci viața - și a ta și a copiilor - un chin.

          Să iau un alt exemplu: agent de vânzări. Ca să fii agent de vânzări, se presupune că trebuie să ai niște competențe profesionale, dar și niște aptitudini personale (trecute, de altfel, și în fișa postului) care să se traducă într-o atitudine potrivită, adaptată procesului de persuasiune și negociere pe care urmează să îl desfășori. Nu te oprește nimeni să fii serios sau amuzant, asta ține de opțiune și de metodă, dar tot trebuie să fii convingător și să inspiri încredere. Dacă pleci la o vânzare convins de eșec, lipsit de încredere în tine sau în produsul/serviciul pe care îl vinzi, dacă ești o persoană sfioasă sau puțin limbută, atunci eșecul o să îl găsești.

          Și aș mai putea da multe exemple, deși sunt convinsă că ați înțeles esența. Mă opresc asupra breslei despre care voiam să scriu de la început, pentru a puncta o întâmplare concretă și supărătoare, și anume cea a chelnerilor. Pentru mine ca și clientă a unui local sau a altuia, nu mă interesează că e chelnerul mai priceput sau mai puțin priceput, mai vorbăreț sau mai taciturn, mai glumeț sau mai serios. Eu vreau să fie serviabil și să fie la dispoziția mea, având o atitudine din care să înțeleg că, dacă nu se bucură că îmi poate fi de folos, măcar se preface în mod credibil. Nu vreau să umilesc pe nimeni sau să fac oamenii ăia să se simtă inferiori - doar nu ies din casă ca să le fac lor viața mai urâtă. Dar dacă atitudinea chelnerului e greșită, tocmai am început să mă simt prost în locul ăla și pa local. Consider că atitudinea lui (greșită, după mine) e așa din cauză că i se permite, deci e vina patronului pe care nu îl interesează să își fidelizeze clienții și iarăși pa local. Orice ar mai fi la mijloc între capetele segmentului (atitudinea greșită a chelnerului|----------|pa local), rezultatul este același.

          Pa local am zis și la proaspăt deschisul restaurant TwentySIX din Craiova. Prin noiembrie, Blogatu m-a anunțat că am câștigat un voucher de o anumită valoare, valabil pentru o cină de două persoane, ca urmare a desemnării blogului meu cel mai interesant al săptămânii (deci fără să fi scris eu vreun articol anume ca să mă înscriu la concurs, am câștigat cu cel pe care s-a întâmplat să îl scriu). Fără un cupon fizic, fără vreo dată de expirare. Trebuia doar să mă duc acolo și să spun că am câștigat la Blogatu. Bun, asta se întâmpla prin noiembrie, eu am ajuns la restaurant săptămâna trecută. M-a adus foamea, nu dorința de a cheltui cuponul - altfel zis aș fi comandat de acolo și dacă mai era, și dacă nu mai era valabil voucherul. O întreb pe chelneriță de cupon, zice că ea nu știe nimic, că trebuie să sune să întrebe, o dă în bâlbâieli. O rog să sune până ne uităm noi peste meniu. Revine după un timp cu cel mai afectat, arogant, atotcunoscător, ironic și superior zâmbet din lume. Era clar că răspunsul urma să fie un NU, dar putea să vină să îmi spună frumos că nu mai e valabil voucherul, nu era nicio problemă, pe mine nu mă mai enerva și nu mai scriam articolul ăsta pe care nici măcar nu mi-e drag că trebuie să îl scriu. Revenind deci, se apropie de masa noastră precedată de zâmbetul ante-menționat și mă întreabă când am câștigat voucherul. Îi zic că nu mai știu, că prin noiembrie anul trecut. Zice: Păi nu crezi că a trecut cam mult timp de atunci? Și purcede la a-mi spune că nu, nu mai e valabil cuponul, că trebuia să îmi fac timp atunci să fi venit și alte bălării. Îmi displace profund să îmi spună cineva ce să cred. Ce cred sau nu cred eu nu e, sub nicio formă, treaba ei, și nici cum trebuia să îmi organizez timpul. Nu-i problemă, chiar nu era nicio problemă cu voucherul, ci doar cu atitudinea ei de doi lei pe care nici măcar n-a fost în stare să o oprească acolo. De parcă n-ar fi fost suficient, mă întreabă dacă e prima dată când vin acolo. Îi spun că da, dar îmi taie vorba cu un Știu superior. Și începe să îmi împărtășească din lucrurile care nu o lasă pe ea să doarmă noaptea, și anume că e curioasă cum, dacă n-am fost eu niciodată la restaurantul cu pricina, aș fi putut să scriu un articol despre restaurant. Am încercat să îi explic că am scris un alt gen de articol, dar nici nu puteam să zic nimic că iar mă întrerupe: Dar totuși, nu pot să-mi dau seama ce părere ai fi putut să ai despre restaurantul nostru dacă nu ai fost niciodată aici. I-am mai zis o dată că articolul nu a fost despre restaurant, doar premiul era, și am purces repede la a comanda, de teamă ca nu cumva domnișoara Ally (sau ceva de genul ăsta) să îmi mai destăinuiască din nedumeririle ei grave. Toată seara a fost un joc al șoarecelui cu pisica cu superiorități de o parte și cu mâncarea rămasă în gât de cealaltă. Stând apoi strâmb și judecând drept, regret că nu m-am ridicat să plec fără să comand, dar măcar m-am convins că nu merită să mai vin și altă dată într-un local care își tratează astfel clienții.

          Lăsând supărările deoparte (acum că le-am vărsat), cazul de mai sus vine să exemplifice titlul articolului de azi. Fiecare slujbă vine cu o atitudine și cine nu poate să accepte asta în domeniul în care activează nu face altceva decât să-și bată singur cuie în talpă.

PS: Cred că-s hateriță, că mă regăsesc în citatul pe care cei de la restaurant l-au postat pe pagina lor de Facebook: Haters only hate the things that they can't get and the people they can't be.

Barbatul de pe trotuar

          Craiova, strada Păltiniș, orele 18:00. Pe un trotuar stă întins cu fața în sus un bărbat. Din ce-l văd eu de la distanță, pare ușor trecut de vârsta a doua, îmbrăcat într-un trening multicolor murdar, cu o căciulă flendurită pe cap. În jurul lui, în picioare, 5 bărbați de vârste diferite, discută. Nu-s oameni de-ai străzii, ci par vecini stând la taclale în fața blocului. Niciunul nu pare a-l băga în seamă pe omul căzut între ei. Ba chiar mi se pare că-s veseli, fiindcă vorbesc și din când în când câte un hohot de râs le mai scutură obrajii. Fără să vreau, când trec pe lângă ei îmi scot căștile din urechi în timp ce bulbuc ochii pe nenea care stă întins pe trotuar fără să miște. Dintr-un magazinaș de peste stradă iese o tanti - vânzătoarea, din ce mi-am dat eu seama. Merge până la marginea trotuarului și le strigă celor 5 bărbați:

- N-ați mai chemat, domne, Salvarea? O fi murit omu!

          Unul dintre cei 5 bărbați, îmbrăcat într-o salopetă de Super Mario, zice:

- N-am chemat-o! Dar n-a murit, domne, că respiră!

         Tanti mai bodogănește ce mai boscorodește, în timp ce se retrage în căldura din interiorul magazinului. După ce trântește ușa, Super Mario strigă, ca și când tot cu ea ar fi vorbit:

- N-are nimic, stă și el puțin întins. Se odihnește!

          Toți cei 5 bărbați încep să râdă. 

         Sunt deja departe când prind fragmentele de conversație și aud râsetele percutând prin aerul rece. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce s-o fi întâmplat cu bărbatul cu pricina, în timp ce pașii mă poartă parcă mai repede, parcă mai departe. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce ar putea fi atât de amuzant...

Uneori numele nu conteaza

     N-am timp sa ma uit la televizor, deci majoritatea vestilor de maxima importanta nationala (pauza de ras) le aflu de pe net sau nu le aflu deloc (si probabil imi e mai bine - ce nu stii nu te poate omori). Pura intamplare face ca zilele trecute sa imi fi facut de lucru prin sufragerie, in timp ce televizorul imi trimitea mesaje subliminale de pe iRealitateaTV. Tocmai ce lansase Prigoana, cu o seara inainte, propunerea legata de schimbarea numelui de rrom in (sau inapoi in) tigan si era mare tambalau. Aproape comic de coincident, in seara aceleiasi zile am trecut printr-un episod cu niste rromi/tigani pe care il voi reda aici intocmai, dar inainte sa stabilesc cateva chestiuni de fundal:
- Desi cunosc persoane rrome deosebite, oameni in fata carora ma inclin si carora le port un mare respect si prietenie, nu am o parere concreta legata de subiect si nu pot lua partea uneia dintre tabere. Eu una, ca le spun tigani, ca le spun rromi, tot la etnia lor ma refer, deci atata timp cat mesajul a fost transmis cu succes, pot sa ii si mimez - mi se pare perfect "legal". 
- Nu folosesc cuvantul "tigan" depreciativ. Nici nu mi se pare adevarat ce spuneau diversi pe la TV, si anume ca ii numim "tigani" atunci cand comit ilegalitati. Hai sa fim seriosi, nu dau atata importanta subiectului incat sa imi impun sa gandesc sau sa spun "Tiganul ala a furat", dar "Rromul ala a ajutat o batrana sa treaca strada". In plus, nici ei nu prea stiu de capul lor, vezi pe de o parte etimologia cuvantului "tigan" (ca insulta) pe care o invoca aparatorii denumirii de "rrom", si pe cealalta parte tricoul pe care mandru il afisa Conectăr la premiile alea muzicale de la Craiova (despre care am scris aici).
- Nu am prejudecati legate de etnie, religie, sex, orientare sexuala, varsta etc., nu discriminez si nu generalizez, iar asta tine de educatia fiecaruia. Nu voi gandi sau spune niciodata "Toti tiganii sunt...", dar nici "Toti rromii sunt..."., pentru ca sunt constienta de faptul ca fiecare om e diferit. Deci nu, nu toti tiganii fura; nu, nu toti rromii stiu sa vorbeasca limba rromani; nu toti tiganii dorm in cort; nu toti rromii poarta fuste, palarii sau lanturi samd.
- Ca romanca, m-am simtit discrimnata, dar si extrem de rusinata, din cauza problemei tiganilor romani din Spania si Italia. Desi a trebuit sa duc multa munca de lamurire si sa dau multe explicatii, in final m-am linistit singura gandindu-ma ca nu toata lumea respecta principiul de mai sus: Sa nu generalizati!
     Si pentru ca nu generalizez, va voi povesti un caz singular, particular, ce implica prezenta a 5-6 persoane de etnie rroma. V-am spus eu aici ca joi am scos-o pe Cris la cina. Nu stiu daca e relevant sau nu in economia povestii, dar am fost la restaurantul El Greco din Craiova, unul dintre bastioanele elegantei si bunului gust. La un moment dat, in restaurant a intrat un grup de 5 sau 6 (nu mai retin exact) rromi cu fuste si palarii. Mentionez asta pentru ca, de multe ori, atunci cand poarta haine obisnuite (adica nereprezentative pentru cultura lor), rromii nu isi mai "arata" etnia, deci hainele au servit la identificarea lor. Se aseaza la o masa alaturata alei noastre, exact in spatele lui Cris. Cris nu ii vede, iar eu nu socot ca am vazut un extraterestru ca sa fac caz din asta sau ca sa i-i arat; sunt pur si simplu niste oameni care au ocupat o masa in restaurant. Dupa putin timp, cu cel mai candid aer, Cris zice: "Tie nu-ti miroase nimic urat?"...
     Daca as incheia articolul aici, as gresi. Nu vreau sa demonstrez nimic anume. Puteau fi romani, albi, negri, chinezi, indieni, spanioli; putea fi orice persoana care nu a facut cunostinta cu apa si sapunul. Ironia face ca episodul sa fi survenit exact dupa toata tarasenia cu problema denumirii. Apropo de care, va intreb si eu: tigan, rrom sau rom?