Azi dimineață m-am trezit mai devreme decât de obicei, pe la 7, pentru că urma să am un "early morning happy encounter". Oana era deja pe baricade, mâncase, se spălase, se îmbrăcase și își urma acum ritualul de fiecare dimineață din fața oglinzii. Dau drumul la laptop, semi-somnoroasă ca de obicei la ora asta indecentă, și încep rutina zilnică. Oana îmi zice:
- Ține-mă și pe mine la curent cu ora.
- E 7:17.
Continuă: pâș - pâș - fâl - fâl pensule - tuș - rimel - parfum - etc - etc - etc. Continui: țac - țac - pac - pac mailuri - Facebook - Twitter - Reader - etc - etc - etc. După un timp, o aud (foarte slab):
- Cât o mai fi ceasul?
- E 7:25.
- Mersi!, zice. Nu te întrebai, dar chiar voiam să știu.
- Stai puțin, cum nu mă întrebași? Că eu te auzii zicând "Cât o mai fi ceasul?".
- Ești nebună tu, că mă gândii să te întreb asta, dar nu zisei.
- Ești sigură că nu pronunțași deloc? Nici măcar așa, în șoaptă?
- Sigură-sigură!
