Să recunosc, să nu recunosc? Recunosc: am o problemă cu oamenii cu care nu mă înțeleg cu vorba bună. Dacă eu îți spun că mă deranjează că fumezi lângă mine, aștept să nu mai fumezi. Dacă te rog să nu mai conduci cu viteză pe serpentine, că mi-e rău, aștept să nu gonești ca nebunul, așteptând, parcă, să-mi vărs stomacul într-o pungă. Cu atât mai mult mă deranjează oamenii cu care nu mă înțeleg, deși îi plătesc să îmi presteze un serviciu. Dacă ești taximetrist și eu îți spun că trebuie să o luăm la stânga, nu o lua la dreapta că știi tu că e drumul mai bun sau mai scurt.
Exemplul suprem, în cazul meu, este vizita la frizerie. Cred că de aia mă și duc așa rar, că am oroare de acest dialog eficient, în care eu îți spun cum vreau să mă tunzi și apoi începem să negociem - mai lung, mai scurt, de parcă am fi la licitație - asta ca să nu zic direct la piață. Și tot ca tine să iasă în final, căci foarfeca - deci puterea - este în mâinile tale. Așa a cam fost și ultima vizită la tuns, în urmă căreia Oana, cu sinceritatea-i caracteristică, mi-a spus "Nu-mi place cum te-a tuns aia" și "Parcă ești un băiețel" și a mai făcut încă vreo două-trei comparații pe care ar fi mai bine să le trecem sub tăcere, motiv pentru care abia aștept să-mi crească părul la loc.
