Vorba bună

Să recunosc, să nu recunosc? Recunosc: am o problemă cu oamenii cu care nu mă înțeleg cu vorba bună. Dacă eu îți spun că mă deranjează că fumezi lângă mine, aștept să nu mai fumezi. Dacă te rog să nu mai conduci cu viteză pe serpentine, că mi-e rău, aștept să nu gonești ca nebunul, așteptând, parcă, să-mi vărs stomacul într-o pungă. Cu atât mai mult mă deranjează oamenii cu care nu mă înțeleg, deși îi plătesc să îmi presteze un serviciu. Dacă ești taximetrist și eu îți spun că trebuie să o luăm la stânga, nu o lua la dreapta că știi tu că e drumul mai bun sau mai scurt.

Exemplul suprem, în cazul meu, este vizita la frizerie. Cred că de aia mă și duc așa rar, că am oroare de acest  dialog eficient, în care eu îți spun cum vreau să mă tunzi și apoi începem să negociem - mai lung, mai scurt, de parcă am fi la licitație - asta ca să nu zic direct la piață. Și tot ca tine să iasă în final, căci foarfeca - deci puterea - este în mâinile tale. Așa a cam fost și ultima vizită la tuns, în urmă căreia Oana, cu sinceritatea-i caracteristică, mi-a spus "Nu-mi place cum te-a tuns aia" și "Parcă ești un băiețel" și a mai făcut încă vreo două-trei comparații pe care ar fi mai bine să le trecem sub tăcere, motiv pentru care abia aștept să-mi crească părul la loc. 

Madam Castron

Spock

          Oribilă freză, cea urâtă de toți copiii, cunoscută și sub numele de castron. Acum vreo 20 de ani, pe vremea când locuiam cu bunicii pe o frumoasă stradă cu nume de bard din Craiova, bunica ne-a arătat o vecină care purta cu mândrie o astfel de tunsoare. Doamna, trecută bine de prima tinerețe, își etala cu atâta fală castronul alb din cap, încât bunica, spre a ne convinge să adoptăm mai lesne tunsoarea vremii, ne-a spus că bătrânica se numește Madam Castron și că, fiind o vedetă (niciodată n-am înțeles ce fel de vedetă) la viața ei, ar trebui să ne lăsăm și noi căprite (cebăluite, cum ar zice mama) pentru a fi în pas cu moda. Zis și făcut, așa că al șaselea an de viață l-am întâmpinat arătând ca un Spock în miniatură, dar mândră că puteam semăna și eu, cât de puțin, cu celebra Madam Castron.

          Anii au trecut, a trecut și moda, noi am crescut, iar Madam Castron și-a recăpătat statutul de simplă vecină, clarificându-se în mintea noastră păcăleala îndurată. Odată cu zâmbetele aduse pe chip, Madam a rămas, totuși, pentru totdeauna, un personaj care ne-a marcat copilăria, mai ales că n-am aflat niciodată cum o cheamă cu adevărat. Apoi am început să o vedem din ce în ce mai rar. Treceau ani fără să o mai vedem pe stradă, apoi o zăream întâmplător printre zăbrelele de la gardul care ascundea, la numărul 9, casa ei mică cu grădină mare în față. 

          Și iar au mai trecut niște ani fără să o vedem, iar în mintea noastră a încolțit sentimentul acela de Madam Castron nu mai e, mai ales că nu mai era la prima tinerețe nici acum 20 de ani, când noi o bănuiam pe culmile succesului. După ani și ani de zile, ieri am văzut-o. Treceam pe strada cu nume de bard și, în timp ce mă apropiam de numărul 9, mi-am pus întrebarea aia care vine natural atunci când te gândești la oameni bătrâni de care nu mai știi nimic de mult: - O mai trăi Madam Castron? M-am oprit lângă gardul verde, m-am apropiat de zăbrele și aproape că m-au năpădit lacrimile atunci când am văzut o bătrână gârbovită și mică abia ducându-și trupul pe un cadru metalic. Uda grădina cu furtunul. Părul îi curgea în valuri pe umeri...