Nu e vorba de o preconcepție, ci de un lucru de bun simț atunci când ne alegem o profesie sau alta. Fiecare slujbă vine cu o atitudine pe care, într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare dintre noi care lucrăm în domeniul respectiv trebuie (sau e bine să) ne-o asumăm. E ceva ce ține de conduita profesională și care, zic eu, n-ar trebui să știrbească cu nimic din identitatea, felul de a fi sau atitudinea naturală a persoanei în cauză. Bineînțeles, polologhia de mai sus nu se aplică tuturor domeniilor de lucru, dar haideți să vă dau câteva exemple ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Cei care aleg să devină profesori, învățători, educatori sau alte slujbe în care se presupune interacțiunea cu copiii ar trebui, în primul rând, să placă micile creaturi și să știe cum să interacționeze cu ele. Să fie amuzanți, dar în același timp instructivi. Sunt niște trăsături care vin cu slujba, deci dacă ești un tip morocănos și închis în tine, eu zic să nu te legi la cap. Alege să fii cine ești și să îți alegi o slujbă pe măsură, în loc să faci viața - și a ta și a copiilor - un chin.
Să iau un alt exemplu: agent de vânzări. Ca să fii agent de vânzări, se presupune că trebuie să ai niște competențe profesionale, dar și niște aptitudini personale (trecute, de altfel, și în fișa postului) care să se traducă într-o atitudine potrivită, adaptată procesului de persuasiune și negociere pe care urmează să îl desfășori. Nu te oprește nimeni să fii serios sau amuzant, asta ține de opțiune și de metodă, dar tot trebuie să fii convingător și să inspiri încredere. Dacă pleci la o vânzare convins de eșec, lipsit de încredere în tine sau în produsul/serviciul pe care îl vinzi, dacă ești o persoană sfioasă sau puțin limbută, atunci eșecul o să îl găsești.
Și aș mai putea da multe exemple, deși sunt convinsă că ați înțeles esența. Mă opresc asupra breslei despre care voiam să scriu de la început, pentru a puncta o întâmplare concretă și supărătoare, și anume cea a chelnerilor. Pentru mine ca și clientă a unui local sau a altuia, nu mă interesează că e chelnerul mai priceput sau mai puțin priceput, mai vorbăreț sau mai taciturn, mai glumeț sau mai serios. Eu vreau să fie serviabil și să fie la dispoziția mea, având o atitudine din care să înțeleg că, dacă nu se bucură că îmi poate fi de folos, măcar se preface în mod credibil. Nu vreau să umilesc pe nimeni sau să fac oamenii ăia să se simtă inferiori - doar nu ies din casă ca să le fac lor viața mai urâtă. Dar dacă atitudinea chelnerului e greșită, tocmai am început să mă simt prost în locul ăla și pa local. Consider că atitudinea lui (greșită, după mine) e așa din cauză că i se permite, deci e vina patronului pe care nu îl interesează să își fidelizeze clienții și iarăși pa local. Orice ar mai fi la mijloc între capetele segmentului (atitudinea greșită a chelnerului|----------|pa local), rezultatul este același.
Pa local am zis și la proaspăt deschisul restaurant TwentySIX din Craiova. Prin noiembrie, Blogatu m-a anunțat că am câștigat un voucher de o anumită valoare, valabil pentru o cină de două persoane, ca urmare a desemnării blogului meu cel mai interesant al săptămânii (deci fără să fi scris eu vreun articol anume ca să mă înscriu la concurs, am câștigat cu cel pe care s-a întâmplat să îl scriu). Fără un cupon fizic, fără vreo dată de expirare. Trebuia doar să mă duc acolo și să spun că am câștigat la 
Blogatu. Bun, asta se întâmpla prin noiembrie, eu am ajuns la restaurant săptămâna trecută. M-a adus foamea, nu dorința de a cheltui cuponul - altfel zis aș fi comandat de acolo și dacă mai era, și dacă nu mai era valabil voucherul. O întreb pe chelneriță de cupon, zice că ea nu știe nimic, că trebuie să sune să întrebe, o dă în bâlbâieli. O rog să sune până ne uităm noi peste meniu. Revine după un timp cu cel mai afectat, arogant, atotcunoscător, ironic și superior zâmbet din lume. Era clar că răspunsul urma să fie un NU, dar putea să vină să îmi spună frumos că nu mai e valabil voucherul, nu era nicio problemă, pe mine nu mă mai enerva și nu mai scriam articolul ăsta pe care nici măcar nu mi-e drag că trebuie să îl scriu. Revenind deci, se apropie de masa noastră precedată de zâmbetul ante-menționat și mă întreabă când am câștigat voucherul. Îi zic că nu mai știu, că prin noiembrie anul trecut. Zice: Păi nu crezi că a trecut cam mult timp de atunci? Și purcede la a-mi spune că nu, nu mai e valabil cuponul, că trebuia să îmi fac timp atunci să fi venit și alte bălării. Îmi displace profund să îmi spună cineva ce să cred. Ce cred sau nu cred eu nu e, sub nicio formă, treaba ei, și nici cum trebuia să îmi organizez timpul. Nu-i problemă, chiar nu era nicio problemă cu voucherul, ci doar cu atitudinea ei de doi lei pe care nici măcar n-a fost în stare să o oprească acolo. De parcă n-ar fi fost suficient, mă întreabă dacă e prima dată când vin acolo. Îi spun că da, dar îmi taie vorba cu un Știu superior. Și începe să îmi împărtășească din lucrurile care nu o lasă pe ea să doarmă noaptea, și anume că e curioasă cum, dacă n-am fost eu niciodată la restaurantul cu pricina, aș fi putut să scriu un articol despre restaurant. Am încercat să îi explic că am scris un alt gen de articol, dar nici nu puteam să zic nimic că iar mă întrerupe: Dar totuși, nu pot să-mi dau seama ce părere ai fi putut să ai despre restaurantul nostru dacă nu ai fost niciodată aici. I-am mai zis o dată că articolul nu a fost despre restaurant, doar premiul era, și am purces repede la a comanda, de teamă ca nu cumva domnișoara Ally (sau ceva de genul ăsta) să îmi mai destăinuiască din nedumeririle ei grave. Toată seara a fost un joc al șoarecelui cu pisica cu superiorități de o parte și cu mâncarea rămasă în gât de cealaltă. Stând apoi strâmb și judecând drept, regret că nu m-am ridicat să plec fără să comand, dar măcar m-am convins că nu merită să mai vin și altă dată într-un local care își tratează astfel clienții.
Blogatu. Bun, asta se întâmpla prin noiembrie, eu am ajuns la restaurant săptămâna trecută. M-a adus foamea, nu dorința de a cheltui cuponul - altfel zis aș fi comandat de acolo și dacă mai era, și dacă nu mai era valabil voucherul. O întreb pe chelneriță de cupon, zice că ea nu știe nimic, că trebuie să sune să întrebe, o dă în bâlbâieli. O rog să sune până ne uităm noi peste meniu. Revine după un timp cu cel mai afectat, arogant, atotcunoscător, ironic și superior zâmbet din lume. Era clar că răspunsul urma să fie un NU, dar putea să vină să îmi spună frumos că nu mai e valabil voucherul, nu era nicio problemă, pe mine nu mă mai enerva și nu mai scriam articolul ăsta pe care nici măcar nu mi-e drag că trebuie să îl scriu. Revenind deci, se apropie de masa noastră precedată de zâmbetul ante-menționat și mă întreabă când am câștigat voucherul. Îi zic că nu mai știu, că prin noiembrie anul trecut. Zice: Păi nu crezi că a trecut cam mult timp de atunci? Și purcede la a-mi spune că nu, nu mai e valabil cuponul, că trebuia să îmi fac timp atunci să fi venit și alte bălării. Îmi displace profund să îmi spună cineva ce să cred. Ce cred sau nu cred eu nu e, sub nicio formă, treaba ei, și nici cum trebuia să îmi organizez timpul. Nu-i problemă, chiar nu era nicio problemă cu voucherul, ci doar cu atitudinea ei de doi lei pe care nici măcar n-a fost în stare să o oprească acolo. De parcă n-ar fi fost suficient, mă întreabă dacă e prima dată când vin acolo. Îi spun că da, dar îmi taie vorba cu un Știu superior. Și începe să îmi împărtășească din lucrurile care nu o lasă pe ea să doarmă noaptea, și anume că e curioasă cum, dacă n-am fost eu niciodată la restaurantul cu pricina, aș fi putut să scriu un articol despre restaurant. Am încercat să îi explic că am scris un alt gen de articol, dar nici nu puteam să zic nimic că iar mă întrerupe: Dar totuși, nu pot să-mi dau seama ce părere ai fi putut să ai despre restaurantul nostru dacă nu ai fost niciodată aici. I-am mai zis o dată că articolul nu a fost despre restaurant, doar premiul era, și am purces repede la a comanda, de teamă ca nu cumva domnișoara Ally (sau ceva de genul ăsta) să îmi mai destăinuiască din nedumeririle ei grave. Toată seara a fost un joc al șoarecelui cu pisica cu superiorități de o parte și cu mâncarea rămasă în gât de cealaltă. Stând apoi strâmb și judecând drept, regret că nu m-am ridicat să plec fără să comand, dar măcar m-am convins că nu merită să mai vin și altă dată într-un local care își tratează astfel clienții. Lăsând supărările deoparte (acum că le-am vărsat), cazul de mai sus vine să exemplifice titlul articolului de azi. Fiecare slujbă vine cu o atitudine și cine nu poate să accepte asta în domeniul în care activează nu face altceva decât să-și bată singur cuie în talpă.
