Pentru că-mi place să despic firu-n paișpe, o să încep articolul acesta (pe care îl încep de Ajun și îl termin de Crăciun) cu un mic ocol. Întreba Alex azi pe Twitter de ce facem lucruri bune și apoi ne lăudam cu ele, și dacă nu putem să le facem și atât. Sunt oameni și oameni. Unii care fac fapte bune și care se bucură în sinea lor, fiindu-le suficientă satisfacția interioară. Alții care le fac de ochii lumii și care se folosesc de un gest pentru a-și "face reclamă" etc. Și apoi mai sunt și oamenii simpli care fac o faptă bună care îi entuziasmează în asemenea măsură încât împărtășesc cu toată lumea, tocmai pentru a le oferi și altora șansa ca, repetând gestul, să simtă la fel. Ca să dea un exemplu bun de urmat.
Vă mai povesteam eu aici că nu-s eu omul care să-și arvunească de pe acuma locul pe lumea ailaltă, dar mi-e (tare) drag ca, în câteva momente cheie ale anului (în mare de Paște și Crăciun), să împart puțin din puținul meu. Bun, faptele de omenie nu se fac cu program, de acord. Dar să duc un cadou unor copii orfani pe 19 iulie (exact, o dată aiurea-n tramvai) e o donație; dacă îl duc în decembrie, înseamnă că a venit Moș Crăciun. Și ca să închei apoteotic (paragraful, că la subiectul articolului încă nu am ajuns), voiam să le mulțumesc lui Bogdan și doamnei Geta, colegii mei de la proiectul ACCESS, pentru că au avut inițiativa și pentru că s-au ocupat să strângă câțiva bănuți pentru a cumpăra alimente unei familii nevoiașe din mediul rural.
Revenind acum la oile mele, anume la urne... Tot în articolul de pe blog la care am dat link mai sus vă povesteam că de Paște și Crăciun depun tot măruntul din pușculiță într-o urnă umanitară (eu am depus, inclusiv azi, la KFC, pentru World Vision). Tot azi mi-a scris cineva că știe de la o cunoștință că banii strânși în urnele astea - și îmi exemplifica pe McDonalds - sunt băgați în casă și folosiți ca să dea rest. Și că într-adevăr Mc-ul face donații către centrele și fundațiile pentru care au pus urnele, dar că nu sunt efectiv banii ăia din urne. Sfatul era, deci, să nu depun bănuții acolo, ci să îi reorientez către altceva. Recunosc că am fost un pic în dubiu, neștiind ce să fac. Aveam 22,55 lei în monede. Sumă prea mică să o duc la vreo casă de copii sau ceva asemănător sau să cumpăr produse. Cerșetorii din Craiova fac parte dintr-o rețea care învârte mai mulți bani decât fac eu într-un an, deci varianta se auto-excludea. Și apoi m-am gândit...că aș fi fost copil dacă mi-aș fi imaginat vreodată că cei de la KFC le dau celor de la World Vision fix urna aia în care am pus eu banii, așa plină de pocneți cum e ea. Idem să cred că ar sta cineva să numere bănuții ăia ca să facă un total și cei de la restaurant să dea fundației suma rezultantă. Nu știu sume, dar tind să cred că cele donate de cei de la KFC sunt, oricum, mai mari, probabil neinfluențate cu nimic de urna umanitară. Dar în avantajul copiilor, ceea ce contează.
Așa că mi-am azvârlit bocceluța pe spinare și azi am fost la KFC, ca să contribui probabil cu nimic altceva decât liniștea mea sufletească la mai binele unor copii care nu au nici un sfert din binele în care am crescut eu (pentru care le mulțumesc părinților mei). Când m-am apropiat de tejghea, o doamnă a venit să îmi ia comanda, dar i-am explicat că nu o deranjez cu nimic, pentru că am venit doar să pun niște bănuți în urnă. Mă așteptam să plece, să-și vadă de ale ei. S-a apropiat și s-a apucat să îmi spună că în curând se pregătesc să lanseze o nouă campanie umanitară împreună cu cei de la World Vision. I-am promis că ne revedem și atunci. Mi-a mulțumit sincer (așa mi s-a părut mie) din adâncul ochilor albaștri, și mi-a fost suficient...
