Poveștiri adevărate I

Se face cum se face și un țăran se hotărăște să moară în Postul Crăciunului. Săraca văduva lui invocă adunarea babelor de pe uliță să o ajute cu pregătirile de priveghi, îngropăciune și de pomenire a sufletului decedatului. În ziua înmormântării, după ce se duce mortul la groapă, satul vine la pomană, ca să-i slăvească amintirea cu un pahar de țuică și niscaiva sarmale de post, precum se cade în timpul postului.

Momentul 1: După ce își ocupă fiecare locul la masa lungă întinsă strategic peste resturile de legume din curtea din spatele casei, apare și popa, care tronează, așa cum îi șade bine, în capul mesei.

- Ce aveți de pus pe masă?, întreabă el cu frica lui Dumnezeu umplându-i chipul.

- Părinte, avem fasole bătuta, salată de vinete, roșii și castraveți la aperitiv, sarmale de post și chifteluțe de dovlecel cu garnitură de orez de legume, zice atotcunoscătoare Țaica Veta, cea care a dat o mână de ajutor la bucătărie.

- Lăsați asta, mie să-mi faceți repede o friptură, că mă grăbesc!, vine răspunsul smerit al slujitorului Domnului de pământ...

Momentul 2: La coada mesei, Da Anica din deal, care merge pe 85, îndoaie felii de cozonac și le îndeasă în buzunar. Când le burdujește atât de tare încât începe să lase firimituri mai ceva ca Hansel și Gretel, se uită scurt în jurul ei și, convinsă că nu o vede nimeni, vâră în sân suportul de șervețele și cutia cu scobitori...

Despre prieteni. Versiunea negativa

Acum ceva vreme scriam un articol în care încercam o clasificare a tipurilor de prieteni și promiteam să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. A trecut un an de atunci și n-am mai găsit timpul și curajul necesare să abordez un subiect de asemenea complexitate. Până astăzi. Când am decis să refac topul celor mai nesuferite tipuri de oameni. Cărora nu pot să le dau nume, căci m-aș bloca încercând să mă decid între "dușman", "inamic" și "vrăjmaș". 

Voi începe, deci, topul cu "indiferenții" (despre care am scris fix la fel și în articolul trecut, semn că încă nu mi-am schimbat părerea despre ei), urmând fie să cobor pe scara suportabilității, fie să cobor pe cea a nesuferitabilității. Că tot acolo ajungem.

Oameni frumosi

          Pe dinăuntru sau pe dinafară? Mai degrabă pe dinăuntru!

       "The most beautiful people we have known are those who have known defeat, known suffering, known struggle, known loss, and have found their way out of the depths. These persons have an appreciation, a sensitivity, and an understanding of life that fills them with compassion, gentleness, and a deep loving concern. Beautiful people do not just happen." - Elisabeth Kübler-Ross

Destinatia mea, Romania

          În ultimii 6 ani de zile, de când am început să trec granițele țărișoarei noastre dragi, am văzut, am simțit și am trăit multe. Am "înroșit" harta, am adunat kilometri mii, unii prin apus, alții mai la răsărit, uneori pașii m-au purtat mai spre miazănoapte, alteori către miazăzi. Cu mașina, autocarul, avionul și mai ales cu piciorul m-am învârtit prin jumătate de Europa, și tot mi se pare că n-am ajuns prin suficient de multe locuri.

          Îmi place, pe oriunde m-aș duce, să mă bucur de frumusețile locului, de specificul fiecărei zone, de atmosfera proprie, de felul de a fi al oamenilor, de tot ceea ce, pus cap la cap, constituie farmecul acelui sat, oraș sau țară. Îmi place, de asemenea, să fac conexiuni între locuri, să compar și să contrastez, dar nu spre a trage concluzii. Nu există un "cel mai frumos loc", pentru că la fiecare am găsit ceva care să îmi placă cel mai mult. Undeva e arhitectura, altundeva atmosfera, într-o parte cadrul natural, într-alta oamenii șamd. Compar, deci, de cele mai multe ori, spre a trage învățăminte. Pentru a fura modele, dacă vreți s-o spun pe-a dreaptă. 

          De nenumărate ori mi s-a întâmplat, atunci când, în expansiunea mea, povestesc cu prea mare entuziasm despre locurile vizitate, să primesc replici tăioase, care să mă certe că ar trebui, înainte de a călători atât de mult în străinătate, să îmi cunosc mai bine țara. O cunosc binișor spre bine, iar părțile cu care n-am apucat încă să fac cunoștință sunt pe lista scurtă. Încet - încet o să-mi iau bocceluța în spinare și o să le vizitez pe majoritatea, pe unele mai minuțios, pe altele poate mai puțin. Nu e o promisiune făcută prin constrângere, căci nu-mi amintesc să datorez nimănui nimic. E doar un gest normal, venit din aceeași dorință de cunoaștere și plăcere a frumosului. 

          Cu toții știm ce țară frumoasă avem, dar cât de greșit o administrăm și cât de eronat ne-o promovăm. Acum înțelegeți, poate, la ce mă refeream când vorbeam de furat modele. Nu e neapărată nevoie să venim cu idei super originale sau inovative în turism, e aproape suficient să analizăm câteva exemple de bună practică și să le adaptăm și aplicăm cum trebuie la noi. Uneori trebuie întâi să vedem ce are succes la alții și să împrumutăm, dar nu adoptând ca atare, cu ochii închiși. Unele chestii se aplică, altele trebuiesc modificate în prealabil, dar toate aceste învățăminte, mai devreme sau mai târziu, ne sunt folositoare.

Foto 1: Izvoarele lacului Ohrid

          Apropo de asta, acum vreo două zile făceam un tur al orașului Ohrid din Macedonia, împreună cu câteva persoane. Prietena mea din Ohrid, Elena, ghida grupul, explicând despre istoria și geografia locului, despre arhitectură, despre locuri și oameni, etc. Ne-am oprit prima dată să vizităm o biserică ortodoxă. La ieșire din biserică, o persoană din grup s-a apropiat pentru a-i explica Elenei care e diferența arhitecturală dintre bisericile ortodoxe românești și cele macedonene, pentru a-i vorbi despre sfinții noștri, despre icoane făcătoare de minuni, despre mânăstirile pictate din nordul Moldovei și cele de lemn din Maramureș etc. Am mai mers ce am mai mers și am ajuns la cetatea țarului Samuil. După ce Elena a spus câteva cuvinte despre istoria cetății, despre domnitorii care și-au avut scaunul acolo, despre lupte celebre, legende și câte și mai câte, aceeași persoană s-a apropiat pentru a-i vorbi despre cetățile noastre dacice, despre Deva și Râșnov, despre marii domnitori și conflictele cu turcii. Izvoarele lacului Ohrid  (foto 1) au semănat cu Delta Dunării, micuța plajă din Ohrid a fost mic copil pe lângă întinsele plaje cu nisip fin de la Marea Neagră, Sf. Clement și Naum și-au găsit repede seamănul în Sf. Andrei. 

          Spre finalul zilei, intrigată fiind, am întrebat-o pe doamna cu pricina de ce i-a povestit Elenei toate acele lucruri despre țara noastră. Mi-a spus că noi, cei care ieșim din România și avem contact direct cu străinii, cu ghizi turistici, cu agenți și agenții de turism, ar trebui să fim primii care să ne promovăm țara, povestindu-le, la rândul nostru, despre toate locurile care merită vizitate în țara noastră. 

          Și are dreptate. E pasiunea noastră, încântarea și dragostea cu care povestim care poate să ne repoziționeze pe harta turistică a lumii. E această "știință" a locului pe care îl cunoaștem bine care ne dă dreptul să îi invităm și să îi aducem aici. Și eu știu că, cel puțin de acum înainte, o să povestesc tuturor despre țara noastră doar de dragul de a-i auzi spunând cuvintele acelea trei care îmi gâdilă atât de plăcut auzul: My Destination, România! :)

Unde ajung banii din urnele umanitare

          Pentru că-mi place să despic firu-n paișpe, o să încep articolul acesta (pe care îl încep de Ajun și îl termin de Crăciun) cu un mic ocol. Întreba Alex azi pe Twitter de ce facem lucruri bune și apoi ne lăudam cu ele, și dacă nu putem să le facem și atât. Sunt oameni și oameni. Unii care fac fapte bune și care se bucură în sinea lor, fiindu-le suficientă satisfacția interioară. Alții care le fac de ochii lumii și care se folosesc de un gest pentru a-și "face reclamă" etc. Și apoi mai sunt și oamenii simpli care fac o faptă bună care îi entuziasmează în asemenea măsură încât împărtășesc cu toată lumea, tocmai pentru a le oferi și altora șansa ca, repetând gestul, să simtă la fel. Ca să dea un exemplu bun de urmat. 

          Vă mai povesteam eu aici că nu-s eu omul care să-și arvunească de pe acuma locul pe lumea ailaltă, dar mi-e (tare) drag ca, în câteva momente cheie ale anului (în mare de Paște și Crăciun), să împart puțin din puținul meu. Bun, faptele de omenie nu se fac cu program, de acord. Dar să duc un cadou unor copii orfani pe 19 iulie (exact, o dată aiurea-n tramvai) e o donație; dacă îl duc în decembrie, înseamnă că a venit Moș Crăciun. Și ca să închei apoteotic (paragraful, că la subiectul articolului încă nu am ajuns), voiam să le mulțumesc lui Bogdan și doamnei Geta, colegii mei de la proiectul ACCESS, pentru că au avut inițiativa și pentru că s-au ocupat să strângă câțiva bănuți pentru a cumpăra alimente unei familii nevoiașe din mediul rural.

          Revenind acum la oile mele, anume la urne... Tot în articolul de pe blog la care am dat link mai sus vă povesteam că de Paște și Crăciun depun tot măruntul din pușculiță într-o urnă umanitară (eu am depus, inclusiv azi, la KFC, pentru World Vision). Tot azi mi-a scris cineva că știe de la o cunoștință că banii strânși în urnele astea - și îmi exemplifica pe McDonalds - sunt băgați în casă și folosiți ca să dea rest. Și că într-adevăr Mc-ul face donații către centrele și fundațiile pentru care au pus urnele, dar că nu sunt efectiv banii ăia din urne. Sfatul era, deci, să nu depun bănuții acolo, ci să îi reorientez către altceva. Recunosc că am fost un pic în dubiu, neștiind ce să fac. Aveam 22,55 lei în monede. Sumă prea mică să o duc la vreo casă de copii sau ceva asemănător sau să cumpăr produse. Cerșetorii din Craiova fac parte dintr-o rețea care învârte mai mulți bani decât fac eu într-un an, deci varianta se auto-excludea. Și apoi m-am gândit...că aș fi fost copil dacă mi-aș fi imaginat vreodată că cei de la KFC le dau celor de la World Vision fix urna aia în care am pus eu banii, așa plină de pocneți cum e ea. Idem să cred că ar sta cineva să numere bănuții ăia ca să facă un total și cei de la restaurant să dea fundației suma rezultantă. Nu știu sume, dar tind să cred că cele donate de cei de la KFC sunt, oricum, mai mari, probabil neinfluențate cu nimic de urna umanitară. Dar în avantajul copiilor, ceea ce contează. 

          Așa că mi-am azvârlit bocceluța pe spinare și azi am fost la KFC, ca să contribui probabil cu nimic altceva decât liniștea mea sufletească la mai binele unor copii care nu au nici un sfert din binele în care am crescut eu (pentru care le mulțumesc părinților mei). Când m-am apropiat de tejghea, o doamnă a venit să îmi ia comanda, dar i-am explicat că nu o deranjez cu nimic, pentru că am venit doar să pun niște bănuți în urnă. Mă așteptam să plece, să-și vadă de ale ei. S-a apropiat și s-a apucat să îmi spună că în curând se pregătesc să lanseze o nouă campanie umanitară împreună cu cei de la World Vision. I-am promis că ne revedem și atunci. Mi-a mulțumit sincer (așa mi s-a părut mie) din adâncul ochilor albaștri, și mi-a fost suficient...

Despre prieteni

          Am scris de multe ori despre prietenii mei, dar niciodată despre prieteni în general. Bine, recunosc, nu există prieteni în general, există doar prieteni speciali, dar de dragul conversației, să trecem mai departe. Oamenii au inima împărțită în atrii și ventricule, iar sufletul în compartimente diferite ca formă și mărime în care țin prieteni mai buni și mai dragi. Ca să ajungă să locuiască în compartimentele astea, prietenii trebuie să treacă niște examene sau trepte, ca la școală. Nu fac acum pledoaria omului ca ființă cuantificabilă (asta apropo de indicatori SMART), ci doar încerc să așez fiecare ființă în sertarul ei. Las deoparte familia, care are locul ei în Panteonul inimii, și trec la restul.

- Oameni oarecare. Nu ne cunoaștem sau poate că eu îi cunosc pe ei, iar ei nu mă știu pe mine. Nu ne-am întâlnit niciodată, nu am comunicat în niciun fel (vezi rețele de socializare). Sunt genul de oameni pe care îi văd la TV, despre care aud la radio sau despre care citesc în ziare/ pe bloguri, dar care nu îmi trezesc nicio emoție deosebită.

- Cunoștințe. Sunt oameni cu care mă știu din vedere, cu care am făcut cunoștință sau cu care am comunicat (ca să nu zic interacționat), dar de care nu mă leagă niciun sentiment deosebit. Deși balanța poate înclina către a-mi fi ușor simpatici sau ușor antipatici,  tendința generală e să îmi fie indiferenți. În categoria asta intră colegii cu un an mai mari sau mai mici, de la altă clasă / grupă, portarul, vecinii din cartier, cunoștințele prietenilor mei, colegii de serviciu ai părinților, rudele de grad mai mare de 4 etc.

- Amici. Sunt cunoștințe pentru care gradul de simpatie a crescut considerabil ca urmare a unor trăsături pe care le posedă. Trebuie să fie sinceri și, în general, deschiși, și să avem ceva interese comune (trebuie să existe un liant între noi, nu?). Dacă un amic mă roagă să îl ajut, voi face tot ce ține de mine (și fără nici un efort suplimentar) să onorez rugămintea. În categoria asta colegi de clasă/grupă, prietenii prietenilor mei etc.

- Prieteni. Sunt amici pentru care gradul de simpatie a crescut mai mult decât considerabil ca urmare a felului în care mă fac să mă simt când sunt cu ei. Nu, nu confundați lucrurile, e vorba de a mă face să mă simt egală. Poate o să pară puțin ciudat ce o să scriu acum (dar nu mă puteți condamna pentru asta), dar cu greu ar putea un amic să ajungă prieten dacă nu are o capacitatea intelectuală care să susțină plăcerea de a purta o conversație - deci trebuie să fie (capacitatea intelectuală, zic) egală sau mai mare decât a mea. De preferat egală! :)) Prietenul trebuie să îmi trezească, în același timp, admirația și să îmi merite respectul, dar și să știe cum să îmi fie aproape - de la a mă asculta până la a-mi povesti, încredere reciprocă. Simțul umorului, precum și ironia fină, sunt musai de avut. Restul e ... chimie! :) Dacă un prieten mă roagă să îl ajut, voi face tot ce îmi stă în putință și mai mult decât atât să onorez rugămintea (vezi băgat mâna în foc). Timpul și distanță, deși se zice că face ochii să se uite, nu prea cred că au cum să afecteze prietenia, deci oriunde ați fi, my friends, puteți conta pe mine. Nu mă aștept la mai puțin de la voi!

          Bine, dacă e să fim mai catolici decât Papa, și prietenii au treptele lor ierarhice (ceva gen începător, mediu și avansat, dar toți extrem de dragi), dar înțelegeți voi ce am vrut să spun. Categoriseala mea grosso-modo nu are o componentă temporală (când ni s-au lipit prietenii de suflet, cât timp au stat acolo etc); de fapt nu are multe componente, dar de asta sunt minunați prietenii, că nu poți să le pui etichete așa ușor. :) 

          Poate într-o altă seară îmi fac timp să transpun și versiunea negativă, în oglindă, posibil mai amuzantă. :P

Sursă poză, aici.

Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)