Cutia de pantofi

Oița mea creață

Ca în fiecare an, înainte de Crăciun sau Paște, bănuții strânși în oița mea creață încep să se agite. Se tem, probabil, că-i voi pune iarăși, a nu-mai-știu-câta-oară, într-o urnă umanitară. Însă anul acesta cred că voi face cu ei ceva mult mai interesant. Îi voi transforma în produse și obiecte pe care le voi depozita, apoi, într-o  cutie de pantofi. Iar aceasta nu va fi una oarecare, ci una specială... Prin proiectul ShoeBox 2012, cutia mea de pantofi va aduce zâmbete pe chipul unui copil provenind dintr-o familie săracă sau dezorganizată. Să vă explic cum...

Ingrediente inițiale

Cutia magică

Întâi și întâi, am amestecat cu grijă una bucată cutie pantofi, un sul de hârtie de împachetat, o foarfecă și scotch. După ce am adăugat niscaiva ingrediente magice (anume îndemânare și experiență la împachetat cadouri), a rezultat frumoasa cutiuță din imagine, care, după cum preconizez eu (dar mai ales după culoarea deosebită și după lucrătura minuțioasă a decorațiunii), e destinată să ajungă la o domnișoara. Căci după ce o voi umple cu diverse obiecte trebuincioase, o voi trimite ca din partea lui Moș Crăciun, alături de cele mai bune gânduri ale mele, către un copil care are nevoie de puțină speranță în viața lui.

Dacă vreți să trimiteți și voi cutia voastră de pantofi, puteți afla mai multe detalii de aici. Colete se strâng în mai multe orașe din țară, inclusiv în Craiova, unde persoane de contact sunt Rareș Cojocaru (0753 777 081) și Radu Ionescu (0726 179 780). Aștept să văd cât mai multe cutii craiovene. Ce ziceți? :)

O paralela

         Acum câteva zile dădeam de următoarea situație. Un cunoscut are nevoie să strângă o sumă mare de bani într-o perioadă scurtă. Nu are nicio sursă de venit, astfel încât banii trebuie să îi obțină cerându-i de la cineva. Întrebarea care se punea era dacă să abordeze persoane mai puține, dar cu o putere financiară mai mare, sau persoane mai multe, dar care să îi ofere sume mai mici.

         Astăzi am citit un articol pe un forum și n-am putut să nu fac o paralelă. Un politician are nevoie să strângă cât mai multe voturi într-o perioadă scurtă de timp. Întrebarea care se pune e dacă să abordeze persoane mai puține, dar cu o putere de convingere / influență asupra altora mai mare, sau persoane mai multe, dar care să conteze doar ca un singur vot? 

         Nu vreau să dau nume ca să nu nasc polemici inutile, însă mi-ar plăcea ca persoanele acelea cu influență mare asupra altora, care sunt gata să se lase convinse, să știe ce responsabilitate le apasă pe umeri.

Unde ajung banii din urnele umanitare

          Pentru că-mi place să despic firu-n paișpe, o să încep articolul acesta (pe care îl încep de Ajun și îl termin de Crăciun) cu un mic ocol. Întreba Alex azi pe Twitter de ce facem lucruri bune și apoi ne lăudam cu ele, și dacă nu putem să le facem și atât. Sunt oameni și oameni. Unii care fac fapte bune și care se bucură în sinea lor, fiindu-le suficientă satisfacția interioară. Alții care le fac de ochii lumii și care se folosesc de un gest pentru a-și "face reclamă" etc. Și apoi mai sunt și oamenii simpli care fac o faptă bună care îi entuziasmează în asemenea măsură încât împărtășesc cu toată lumea, tocmai pentru a le oferi și altora șansa ca, repetând gestul, să simtă la fel. Ca să dea un exemplu bun de urmat. 

          Vă mai povesteam eu aici că nu-s eu omul care să-și arvunească de pe acuma locul pe lumea ailaltă, dar mi-e (tare) drag ca, în câteva momente cheie ale anului (în mare de Paște și Crăciun), să împart puțin din puținul meu. Bun, faptele de omenie nu se fac cu program, de acord. Dar să duc un cadou unor copii orfani pe 19 iulie (exact, o dată aiurea-n tramvai) e o donație; dacă îl duc în decembrie, înseamnă că a venit Moș Crăciun. Și ca să închei apoteotic (paragraful, că la subiectul articolului încă nu am ajuns), voiam să le mulțumesc lui Bogdan și doamnei Geta, colegii mei de la proiectul ACCESS, pentru că au avut inițiativa și pentru că s-au ocupat să strângă câțiva bănuți pentru a cumpăra alimente unei familii nevoiașe din mediul rural.

          Revenind acum la oile mele, anume la urne... Tot în articolul de pe blog la care am dat link mai sus vă povesteam că de Paște și Crăciun depun tot măruntul din pușculiță într-o urnă umanitară (eu am depus, inclusiv azi, la KFC, pentru World Vision). Tot azi mi-a scris cineva că știe de la o cunoștință că banii strânși în urnele astea - și îmi exemplifica pe McDonalds - sunt băgați în casă și folosiți ca să dea rest. Și că într-adevăr Mc-ul face donații către centrele și fundațiile pentru care au pus urnele, dar că nu sunt efectiv banii ăia din urne. Sfatul era, deci, să nu depun bănuții acolo, ci să îi reorientez către altceva. Recunosc că am fost un pic în dubiu, neștiind ce să fac. Aveam 22,55 lei în monede. Sumă prea mică să o duc la vreo casă de copii sau ceva asemănător sau să cumpăr produse. Cerșetorii din Craiova fac parte dintr-o rețea care învârte mai mulți bani decât fac eu într-un an, deci varianta se auto-excludea. Și apoi m-am gândit...că aș fi fost copil dacă mi-aș fi imaginat vreodată că cei de la KFC le dau celor de la World Vision fix urna aia în care am pus eu banii, așa plină de pocneți cum e ea. Idem să cred că ar sta cineva să numere bănuții ăia ca să facă un total și cei de la restaurant să dea fundației suma rezultantă. Nu știu sume, dar tind să cred că cele donate de cei de la KFC sunt, oricum, mai mari, probabil neinfluențate cu nimic de urna umanitară. Dar în avantajul copiilor, ceea ce contează. 

          Așa că mi-am azvârlit bocceluța pe spinare și azi am fost la KFC, ca să contribui probabil cu nimic altceva decât liniștea mea sufletească la mai binele unor copii care nu au nici un sfert din binele în care am crescut eu (pentru care le mulțumesc părinților mei). Când m-am apropiat de tejghea, o doamnă a venit să îmi ia comanda, dar i-am explicat că nu o deranjez cu nimic, pentru că am venit doar să pun niște bănuți în urnă. Mă așteptam să plece, să-și vadă de ale ei. S-a apropiat și s-a apucat să îmi spună că în curând se pregătesc să lanseze o nouă campanie umanitară împreună cu cei de la World Vision. I-am promis că ne revedem și atunci. Mi-a mulțumit sincer (așa mi s-a părut mie) din adâncul ochilor albaștri, și mi-a fost suficient...

Despre datorii

          Voiam de mai multă vreme să scriu un articol despre datorii, dar niciodată n-am avut suficient timp să îl elaborez așa cum mi-ar fi plăcut, chef să intru în probleme așa spinoase sau motivul să mă apuc. Astăzi, însă, am văzut la Chinezu că este Ziua fără Datorii și, chiar dacă nu o să pun pe tapet datoriile mele față de alții, voi încerca să merg puțin (nu, nu pe burtă) pe marginea subiectului. Pentru că ce e logic și mie îmi place, o să fur aici categoriseala datoriilor făcută de Cristi: datorii bănești (care pot fi către instituții sau către persoane), de suflet și de onoare. Le iau pe rând.

          Datorii către instituții n-am avut și sper să nici nu am curând. Când și dacă va fi nevoie să fac un împrumut la bancă, după cum mă știu, cred că n-o să am somn dacă n-o să plătesc ratele mai repede, doar-doar să scap de datorie mai repede. Cam așa merge și către oameni, căci am un defect major: am o memorie de elefant și țin minte și cine mi-a dat, și cui i-am dat un cap de ață. Ca să mă joc puțin cu cuvintele, nu-mi amintesc să fi uitat vreodată să îmi achit o datorie. Și când o fac, e fie suma fix așa cum am primit-o (fie ea cu virgulă), fie suma + o ciocolată, că doar de aia suntem și noi oameni. Bine, nu intră la socoteala asta prietenii apropiați, cu care nu e bai mare dacă mă îndatorez cu un bilet la film azi, dacă-l dau eu mâine pe cel la teatru; sau cam așa. Din celălalt sens, însă, nu merge treaba chiar așa tot timpul. Unii mai uită, alții se fac că uită. Mai sunt și cei care îngroașă obrazul, doar-doar oi uita eu. Ori eu, de la 1987, cu memoria mea de elefant... Unora mi-e jenă să le și aduc aminte, când vine data scadentă; peste alții, cum a fost cazul cu ultimul salariu, m-am dus aproape zi de zi, cerând nimic altceva decât ce e al meu, cu nici măcar o secundă mai devreme decât trebuia să fie. În principiu, cred că asta cu zisul depinde foarte tare de felul omului care ți-e dator și depășește termenul. Dacă eu îl văd că ar vrea, dar n-are de unde, pe cuvânt dacă nu mă simt prost eu să vin să cer. Dar dacă se plimbă prin Dubai și cu tine se lungește o lună pentru 2 milioane, tot pe cuvânt că îmi pierd răbdare și respectul și tot ce mai e de pierdut.

          Datoriile de suflet și cele de onoare zic că nu au prea mult de a face cu banii. Sunt micile sau marile servicii pe care ți le face cineva, mâinile de ajutor întinse pentru care rămâi recunoscător, așteptând prilejul oportun să te revanșezi. Eu, spre exemplu, am o maaare datorie de suflet. Merge către doamna profesoară Florentina Anghel, care a avut răbdarea să îmi coordoneze lucrările de licență și de disertație și să mă suporte 5 ani de zile (facultate + master). Și care m-a recomandat de atât de multe ori încât zău că sucul ăla pe care vreau să îl bem împreuna într-o zi (cât mai curând) e total nesemnificativ față de cât de recunoscătoare mă simt.

          Dana dixit!


Sursa foto, aici.

Locul sfinteste pretul

          Știm cu to(n)ții că prețul anumitor lucruri depinde de locul de unde le cumperi. De la ce tarabă, de la ce magazin, uneori din ce oraș sau chiar din ce țară. Din acest motiv, noi, femeile, îi blamăm pe bărbații care au nevoie de un lucru, intră în primul magazin care le iese în cale, cumpără obiectul, oricât ar costa acesta, și își văd liniștiți de existența cotidiană. Nu așa se face! Tocmai ați pierdut câțiva bani sau chiar lei care, pe termen lung, se adună.

          Cine mă cunoaște știe că am fobie de târg și de magazinele second-hand. Nu trebuie să scazi din calitatea produsului ca să te aștepți la o scădere de preț. E suficient să știi când și mai ales unde să îl cauți. Să nu vă imaginați acum că, dacă vreau să mănânc un covrig, dau ocol la toate simigeriile din cartier - nici chiar așa! Doar că, deși ușor comunistă, mereu mi-a plăcut povestea banului muncit, în care copilul bagă mâna în foc după banul câștigat prin muncă. Țin la / de banii mei și nu e o rușine să îi drămuiesc cât mai bine.

          Săptămâna trecută, deci, eram prin Mercur, centrul comercial din buricul Craiovei, în căutarea unei rochii. Asta după ce epuizasem Sucpi-ul și Bănia, două târguri comerciale mai de duzină, și un braț de magazine de cartier. Știam că prețurile aici vor fi puțin mai mari decât cele ale acelorași produse, dacă le-aș fi găsit în altă parte, dar mizam pe ideea că voi găsi alt gen de produse. Zis și făcut, am căutat ce am căutat și mi-am găsit o rochiță frumoasă. Nu mai văzusem modelul în alte magazine, firma e oarecum cunoscută, prețul nu a fost exagerat, deci am luat-o cu inima împăcată. Și dacă tot eram pe acolo, zic ia să-mi iau și niscaiva accesorii trebuincioase. Ca s-o spun pe-a dreaptă, aveam trebuință de un freebra, un sutien invizibil, din silicon, doar cupele, fără bretele, care se lipește cu un adeziv de piele și stă acolo nemișcat oricât m-aș zbânțui eu (exact ca cel din poză). Și uite că găsesc pe la etajul 2 un magazin în care aveau expuse asemenea sutiene, cer să mă uit la ele, le pipăi, citesc instrucțiunile, mă sfătuiesc cu vânzătoarea ce mărime ar echivala cupei mele. Apoi întreb cât costă o drăcie de-asta. 29 de lei. Hm, nici nu mi se pare atât de mult, de fapt. Am sutiene care au costat mai mult, iar ăsta e ... special! Dar am plecat, mulțumindu-i vânzătoarei pentru amabilitate, condusă fiind de sentimentul că am mai văzut odată, undeva în apropiere, asemenea obiect. 

          Am ieșit din Mercur, am coborât 5 pași pe Unirii și am intrat la Ziko (sau Zikko, nu știu exact), cred că magazinul din locul lui Kenvelo. Magazinaș de ieftinități, cu de toate, un fel de la chinezi. Găsesc un teanc de cutii cu sutiene invizibile exact la fel ca cel văzut în Mercur, același ambalaj, tot. 14 lei. Cumpăr, având pe chip satisfacția cuiva nu care tocmai a cheltuit 14 lei, ci care tocmai a economisit 15...