27 august 2013

Povești din tren

Călătoria de la Craiova la Brașov durează 6 ore cu un tren Inter Regio. Mi se pare fantastic cum, în timp ce faci deja un lucru (anume că te deplasezi între două localități), poți să profiți de acele ore pentru a face multe alte lucruri. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-mi iau o carte la mine să citesc, dar cititul în vehicule în mișcare îmi provoacă o stare de amețeală, așa că am ales să-mi iau laptopul și fie să lucrez, fie să mă uit la 1-2-3 filme. Cu un asemenea plan, cele 6 ore urmau să zboare de parcă nici n-ar fi fost, iar eu să nu fiu plictisită nici măcar o secundă. Nu are rost să vă spun că socoteala de acasă nu se potrivește nici pe departe cu cea din...tren, căci IR-ul magic nu a avut prize la clasa a II-a, astfel încât laptopul meu făr' de baterie nu a fost utilizabil. Cum nu-mi luasem cartea nici măcar ca rezervă și cum n-am avut inspirația nici să-mi cumpăr vreun sudoku (plăcerea mea vinovată) din gară, am început ziua fără măsură de bosumflată.
N-a durat mult starea asta, căci la numai câteva stații de Craiova, deci printr-un sat de la marginea Oltului, am început să devin mai atentă la comedia umană din jurul meu. Trenul avea patru vagoane, din care primele două aveau ca destinație finală Sibiul, iar ultimele două, Brașovul. Pentru a evita confuziile, controlorii stăteau în pragul ușii și, la fiecare oprire a trenului, le spuneau celor care voiau să se urce care e destinația respectivului vagon. 

Bineînțeles că, nefiind atentă la indicațiile controloarei din vagonul meu, o băbuță atomică s-a suit în trenul spre Brașov, trăgând după ea înăuntru din mâinile unui nepot nu mai puțin de 9 genți și plase cât pentru o armată de oameni. S-a apucat să le așeze meticulos de-a lungul culoarului, blocând intrările în spațiile dintre scaune, provocând reacții adverse din partea mai multor pasageri. Cocârjată, îndoliată și vizibil încercată de viață, băbuța (de 84 de ani, am aflat mai târziu) s-a scuzat, spunând că vine încărcată cu de-ale gurii de la țară, din Olt, să ducă acasă, la Sibiu. Șoc și groază când a aflat că trenul nu merge la Sibiu, așa cum credea ea, ci la Brașov. Cu spaima citindu-i-se pe chip și lacrimile deja șiroind în barbă, băbuța noastră s-a îndreptat spre controloare, care a liniștit-o spunându-i să stea cuminte jos până la Podu Olt, acolo unde se oprește trenul mai mult timp pentru decuplarea vagoanelor. Acolo urma să se dea jos din vagonul de Brașov și să se mute unul mai în față, în cel de Sibiu, dar bagajele?, bagajele cine să i le mute? Și dă-i iar plâns și jale și rugăminți fierbinți din partea băbuței. - Domnu' meu, să mă ajutați și pe mine cu bagajele! Vă și plătesc, vă dau câte 10 lei la fiecare, să vă ajute Dumnezeu! - Nu ne trebuie, muică, banii matale, te ajutăm și așa!, a reușit ea să smulgă promisiunea a doi domni așezați vis-a-vis de mine. Și s-a așezat băbuța pe scaun în fața mea, întrebându-mă la fiecare stație dacă aia e Podu Olt. Degeaba i-am explicat că mai sunt 3 ore până acolo, tot m-a întrebat asta la fiecare 5-10 minute.
Câteva stații după urcarea băbuței atomice, trenul a oprit la Băbeni, de unde s-a suit în vagonul nostru o familie de țigani, el și ea, cam la vreo 60 de ani, trăgând după ei nu mai puțin de 10 genți și plase cât pentru 2 armate de oameni. Deja atmosfera începea să se încingă, mai ales că nu mai aveai loc să arunci un ac nici în spațiul din fața ușilor de acces, nici pe coridor. În timp ce domnul cu pricina a încercat să mai așeze bagajele, doamna s-a așezat lângă băbuță, tot în fața mea. N-a durat mult până când cele două au început să-și spună povestea vieții lor.
Prima a început băbuța, care ne-a vorbit printre sughițuri cum i-a murit soțul, unui dintre fii, un nepot și cum are la Sibiu un nepot de 25 de ani paralizat de la 1 an, despre care ne-a dat mai multe detalii legate de cum îl spală, hrănesc etc decât aș fi vrut să aud. Totul terminat cu câte un "Ajută-l, Doamne!" sau "Apără-ne, Iisuse!" și povestiri despre cum a umblat pe la biserici, cum s-a rugat și a dat pomelnice și acatiste (habar n-am, sunt unul și același lucru?) pentru binele și sănătatea alor ei. M-a mișcat credința ei. Până într-un punct. Cel în care a terminat șirul de tânguiri rugându-se Domnului să o ajute să se mute în vagonul către Sibiu, așa cum a ajutat-o de fiecare dată când L-a rugat... Deci cum?!
Nici țiganca nu s-a lăsat mai prejos. Ne-a povestit cât de harnici și muncitori sunt ei, cum merg în fiecare săptămână prin țară cu marfă (nu se cunoaște ce cărau în cele 10 sacoșe), destinația zilei fiind de astă dată Făgăraș. Și pentru că sunt și ei bătrâni și bolnavi și umblă prin spitale cu operații, nu le ajung banii și trebuie să ceară la copii. - Am 5 copii și 11 nepoți...sau 12, nu mai știu!, ni s-a destăinuit țiganca, stârnind mustăceli și zâmbureli prin compartiment. Doi din cei cinci copii erau în străinătate - una la curățenie în Italia și unul la căpșuni în Spania. Ceilalți trei rămăseseră acasă, la Băbeni, unde își ridicaseră fiecare câte o casă mare și frumoasă. Mi-a stat pe limbă să întreb cu câte turnulețe, dar am zis să nu fac vreo gafă. 
Și uite așa a zburat timpul. La Podu Olt a coborât băbuța, ajutată cu bagajele de cei doi domni de vis-a-vis și de omul țigăncii. La Făgăraș eram gata să rămân singură, dar s-a așezat lângă mine o doamnă de la Galați, care se întorcea de la Băile Olănești cu soțul și nepotul. Cred că era nevorbită sau nedestăinuită, pentru că până la Brașov am aflat că e nemulțumită că soțul e cu 7 ani mai în vârstă, are aparat auditiv și nu se mai înțeleg (aici mi-a făcut cu ochiul, cred că mai erau detalii pe care nu mi le-a împărtășit), că dânsa nu mai are nimic acolo jos (aici a făcut un gest cu mâna în dreptul burții, înțelegeți și voi ce vreți), că a fost bolnavă și a luat citostatice și aș putea să o țin așa până mâine fără să epuizez toate lucrurile pe care, voiam sau nu voiam, le-am aflat despre ea. 
Coborând din tren, m-am întrebat câte lucruri am destăinuit eu despre mine. Și m-am mai întrebat ce anume îi face pe oameni să își povestească viața și să-și destăinuiască necazurile în fața unor străini. Să fie faptul că n-o să ne mai întâlnim niciodată?


4 comentarii:

  1. Sincer, sunt bucuroasa ca ti-a facut cu ochiul si nu ti-a destainuit cine mai stie ce alt cosmar. Asa fac oamenii in general. Nu e ca se destainuie numai strainilor, dar oricui le pica-n mana. Am observat asta de-a lungul anilor. (Asta se intampla in Ro.) Natural, sunt si acei oameni care se destainuie strainilor exclusiv din motivul pe care l-ai amintit. E ceea ce sfatuiesc si psihologii. Curios cum exact despre asta voiam sa scriu si eu azi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @Cristina: Bun venit pe blog! Si eu sunt bucuroasa ca s-a limitat la a-mi face cu ochiul. In tren (sau in alte mijloace de transport), vrei, nu vrei, auzi cele mai ciudate lucruri. :D

      Ștergere
  2. De ce isi insira unii viata strainilor? as insira mai multe motive, dar mai bine fac o precizare. Rareori am vazut un intelectual facand asta, sa fie oare numai pentru ca le ocupa timpul o carte?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am o vaga senzatie ca intelectualii sunt un strop mai putin sociabili. :D

      Ștergere