Povești din tren

Călătoria de la Craiova la Brașov durează 6 ore cu un tren Inter Regio. Mi se pare fantastic cum, în timp ce faci deja un lucru (anume că te deplasezi între două localități), poți să profiți de acele ore pentru a face multe alte lucruri. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-mi iau o carte la mine să citesc, dar cititul în vehicule în mișcare îmi provoacă o stare de amețeală, așa că am ales să-mi iau laptopul și fie să lucrez, fie să mă uit la 1-2-3 filme. Cu un asemenea plan, cele 6 ore urmau să zboare de parcă nici n-ar fi fost, iar eu să nu fiu plictisită nici măcar o secundă. Nu are rost să vă spun că socoteala de acasă nu se potrivește nici pe departe cu cea din...tren, căci IR-ul magic nu a avut prize la clasa a II-a, astfel încât laptopul meu făr' de baterie nu a fost utilizabil. Cum nu-mi luasem cartea nici măcar ca rezervă și cum n-am avut inspirația nici să-mi cumpăr vreun sudoku (plăcerea mea vinovată) din gară, am început ziua fără măsură de bosumflată.

N-a durat mult starea asta, căci la numai câteva stații de Craiova, deci printr-un sat de la marginea Oltului, am început să devin mai atentă la comedia umană din jurul meu. Trenul avea patru vagoane, din care primele două aveau ca destinație finală Sibiul, iar ultimele două, Brașovul. Pentru a evita confuziile, controlorii stăteau în pragul ușii și, la fiecare oprire a trenului, le spuneau celor care voiau să se urce care e destinația respectivului vagon. 

Domnul Pe Zero Pe A

Dacă ar fi să zic cât la sută din plimbările mele internaționale au fost făcute cu avionul, mașina familiei sau autocarul, cred că ultimul mijloc de transport ar purta laurii victoriei. Am luat contact, astfel, cu diverse tipuri de șoferi, diferiți ca temperament, caracter și personalitate, unii mai deschiși, glumeți și prietenoși  alții mai sobri și mai puțin zâmbitori, unii mai apropiați de tehnologie, alții mai prietenoși cu bătrâna hartă, dar niciunul ca domnul Pe Zero Pe A (Popa pentru profani, dar nu vreau să jignesc restul de oameni ce poartă acest nume de familie). Căci el a fost un fel de etalon al prostiei și nesimțirii la volan și nu numai!

Povestirile unui sofer

Casă, dulce casă, dar ce bine a fost în vacanță! În perioada următoare o să vă bombardez cu articole despre  Muntenegru, cea mai nouă destinație prin care am umblat cu bocceluța, dar astăzi am preferat să vă ofer ceva mai lejer. Voi încerca să rezum două din povestirile amuzante relatate de șoferul nostru, Florin, bazate pe propria lui experiență.

*

Acum un an sau doi, Florin era angajatul unei mari agenții de turism din București, ducând săptămânal turiști din capitală către litoralul muntenegrean. Cum drumul durează mai bine de 15 ore, la care se adaugă opriri de toaletă și masă, de fiecare dată îl prindeau noaptea și întunericul prin serpentinele munților din Muntenegru. Într-o noapte, turiștii l-au rugat să oprească muzica ca să poată dormi, fiindcă erau obosiți. Conducea, așadar, Florin, pe o beznă să o tai cu cuțitul, pe niște serpentine de te apucă groaza când privești pe geam în jos, și pe o liniște mormântală. Și deodată, din liniștea nopții, răsună un chirăit ca de moarte din fundul autocarului.

Amintiri din copilarie 1

          De fiecare dată când mă supără Oana îmi zic în gând: "Ia să vezi ce o fac eu odată de rușine de față cu toată lumea!" Și ce metodă mai bună să fac asta decât să povestesc pe blog (și să sper apoi că voi scăpa cu viață) despre momentele amuzante din copilăria noastră, ălea pe care le povestesc părinții de obicei la cine în familie sau de față cu câte un prieten care n-am vrea să ne cunoască trecutul rușinos. :P

       Așa că prima amintire din copilărie o să ne aibă în prim plan pe amândouă, căci o avem dintr-o excursie din care amândouă am ieșit cam șifonate. După calculele mele inexacte, s-ar putea ca întâmplarea să fi avut loc în vara anului 1994, când eu doar ce terminasem grădi și mă pregăteam să devin școlăriță. Ca în fiecare vacanță de vară, ne-am suit toți patru (mami, tati, Oana, Dana) în preacumintea noastră Dacie 1300 și am pornit-o într-un circuit pentru a descoperi frumusețile patriei. Nu-mi mai amintesc exact tot traseul, știu doar că, la un moment dat, ne-am oprit pentru mai multe zile la Soveja, locul unde Oana va fi rămas în istorie!

          Nu știu cum mai este acum, dar pe vremuri Soveja era o stațiune destul de apreciată de turiști, care îi împânzeau străzile și îi umpleau hotelurile și vilele comuniste. Nu pot spune că era o colcăială de oameni, cum găsești acum câteodată pe la Olănești sau vara la mare, dar erau suficienți încât să nu mai prinzi loc seara pe băncuță în parc, ca să dau un exemplu elocvent, căci tot de prins loc vreau să vă vorbesc și în continuare.

          Tocmai ne întorceam toți 4 dintr-o plimbare mai lungă, activitate foarte îndrăgită de ai noștri, și ne apropiam de hotel. De obicei, înainte să urcăm în cameră, dădeam o raită și la locul de joacă, activitate foarte îndrăgită de noi. Așa că eu și Oana, cu ochi rugători, le-am spus alor noștri că o luăm înainte și îi așteptăm la leagăne, și am început să ne îndreptăm către părculeț. Părculețul era de fapt un ditamai parcul, fiindcă distanța dintre intrare și locul unde erau leagănele egala lejer (sau poate numai în ochii mei de copil) lungimea unui teren de fotbal.

         De cum am intrat în părculeț, am ochit amândouă un loc liber la leagăne (bucurie mare, căci așa cum uneori nu prindeam loc pe băncuță în parc, de și mai multe ori nu reușeam să găsim un leagăn disponibil să ne facem damblaua de copii). Leagăn ochit, acum să ne asigurăm că nu ni-l ia altceva. Și am început să alergăm, să alergăm, să alergăm, dar eu, fiind mai mică și mai în formă de mingiuță așa, am rămas repede în spatele Oanei și apoi m-am oprit de-a binelea. Lupta era pierdută! Așa că am continuat să merg agale, în timp ce Oana, mai suplă și mai sprințară, a continuat să alerge către leagănul gol, a ajuns la el și, fără să încetinească aproape deloc, s-a aruncat în leagăn, căzând, inevitabil, din cauza vitezei, pe partea cealaltă. :)) Bineînțeles că am băgat viteză și am ajuns lângă ea la țanc cât să o văd ducând mâna la cap (în care se cam proptise la cădere) și luând-o de acolo însângerată. A urmat apoi fuga mea înapoi la părinți, fuga în trei înapoi la Oana cea căzută din leagăn și apoi fuga în patru la doctor, care i-a făcut ce i-a făcut acolo să fie bine, să nu fie rău (deși uneori îi mai zic eu Oanei că prin gaura aia i-a ieșit toată mintea!).

          După câteva zile, după ce s-a făcut bine Oana și s-a terminat biletul de odihnă, ne-am suit iarăși toți patru în Dacie și ne-am îndreptat către Cluj, unde urma să vizităm niște rude. Din tot drumul Soveja - Cluj și apoi Cluj - Craiova nu îmi amintesc prea multe, în afară de faptul că am borât în permanență. În pungă, în mașină, pe geam, afară, unde nimeream. Ajunși în cele din urmă înapoi acasă, am aflat că aveam hepatită - nu mai știu care literă, oricum una care mi-a permis tratament la domiciliu -, fapt pentru care am ratat prima zi de școală și...restul lunii! :P

          Așa s-a încheiat aventura noastră, cu un cap spart și o boală nasoală. Dar capul spart rămâne mult mai spectaculos, as putea spune chiar preferatul meu! Dacă sunteți curioși cum mi-am spart și eu troaca, nu ratați următorul episod din Amintiri din copilărie. :D

Aventuri de "inceput" de iarna

          Din punct de vedere calendaristic, am intrat în a doua jumătate a iernii. Anul trecut am văzut zăpadă în Craiova doar în noiembrie și doar în spatele blocului meu, după cum v-am povestit și arătat aici, și, la cât de cald și soare și frumos a fost săptămâna trecută, nici nu mă așteptam să văd prea curând. Vremea, însă, confirmă cu vârf și îndesat ceea ce se spune despre ea, și anume că e capricioasă, căci într-o zi jumate a nins în Craiova cât n-a nins tot anul trecut. Ca peste tot în țară, autoritățile au fost surprinse în mod previzibil! :P Dar nu despre asta voiam să scriu astăzi. Haideți, mai bine, să vă fac sinteza unei zile de "început" de iarnă!

Ora 8:  Mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat și am deschis jaluzelele. Parcarea pliiină de zăpadă, copaci aplecați cu crengile la pământ sub greutatea omătului, oameni cu lopețile în mână, încercau să își recapete posesiunea asupra mașinilor proprii și personale. Și mai și ningea cuminte peste toți și toate. M-a mai amuzat și nenea care și-a curățat Volkswagen-ul timp de o oră, timp în care ninsoarea îl acoperea pe altă parte, și care a cedat nervos până la urmă și n-a mai scos mașina din parcare. Feeric peisaj, încărcat de o veselie inexplicabilă. 

Ora 9: Sun la taxi. Linia nu este momentan disponibilă. Nici la Romnicom, nici la Barbie, nici la PMI, nici la Favorit, nici la STG. După 30-45 de minute de insistențe, îmi răspund. Nicio firmă nu are mașini disponibile. Ce să fac? Decizii, decizii...

Ora 10: Mă înarmez cu căciulă, fular și mănuși, plus umbrelă și cizmele de scandal și purced pe jos. Primele 10 minute mă găsesc la nici 500 de metri de bloc. Trotuarele sunt impracticabile și toți pietonii merg pe mijlocul străzii. Noroc că nu sunt și mașini, căci atunci ar fi cu adevărat caraghios. Ajung în strada Nicolae Iorga - aha, deci există mașini, dar evită străduțele mici, necurățate. Fiindcă trotuarele continuă să fie acoperite de un strat de minim 40cm de zăpadă, oamenii merg pe carosabil, fiind depășiți la foarte mică distanță de mașini. Se mai și alunecă, deci merg încordată ca naiba! O mașină încearcă să iasă de pe o alee dintre blocuri și rămâne împotmolită. Are fundul pe alee și botul pe Iorga, blocând sensul și formând o coadă de mașini în spatele ei, care formează o coadă de pietoni în spatele lor. Cu cât motorul se agită mai tare, cu atât roțile aruncă un jet mai înalt de zăpadă murdară, cu atât o șleahtă de 5 - 6 câini latră mai furioși la roți. Într-un final reușește să treacă, trec și mașini. Pietonii merg(em) cuminți în spatele mașinilor, aliniați în șir indian. O iau în sus pe str. Rovine. Aici un cetățean cu spirit civic și-a făcut curățenie la poartă aruncând toată zăpadă pe mijlocul drumului. Un jeep se oprește în pantă din cauza mormanului de zăpadă peste care nu poate să treacă. Domnul rămâne la volan în timp ce doamna coboară și încearcă să împrăștie zăpada cu piciorul. Trec de ei, nu știu cum va fi evoluat situația. La o poartă, o doamnă mai în vârstă îi strigă unui domn din curte: Nu ți-e rușine? De ce nu ieșiși să cureți zăpada? La cât te sculași?

Ora 10:30: Pe Nifon Criveanu schimb strada pentru trotuar. Cineva se ține de glume, căci trotuarul e curățat până într-un punct din care, în orice direcție ai vrea să mergi, se ridică un munte de zăpadă. Ori o iau înapoi, ori fac o baie de zăpadă. Ce să fie? Decizii, decizii... Pun toți banii pe picioarele mele lungi și pierd. Zăpada îmi trece de genunchi și îmi intră în cizme. Nu pot să mă curăț ca lumea cu umbrela în mâna, așa că o pun jos. Mă ninge pe căciulă. Mai în față, tot pe Criveanu e un copac cu crengile la pământ (vezi foto), blocând un sens de mers. Până în centru nu se mai întâmplă mare lucru, în afară de o schimbare de culoare, de la albul curat din cartier la o fleșcăială neagră, și de un trafic destul de aglomerat. Un plug de zăpadă curăță zona (închisă traficului) dintre Universitate și KFC. Urc cu greu panta din spatele Teatrului și alunec ca naiba pe esplanadă. Pe AI Cuza sunt ok trotuarele - în fine nu mai merg și eu ca Olga Nebuna pe mijlocul străzii. În față la Amandina un puștan o bruschează pe una până cade aia în zăpadă. O cădere destul de violentă, după mine, dar aparent extrem de haioasă pentru tânărul retardat. Îmi văd de treabă și de drum, lăudându-mi, în sinea mea, cizmele de scandal pentru cât de exemplar s-au comportat. Încerc să trec strada în față la Carol, dar calc într-o baltă de minim 10cm adâncime. Instantaneu simt în talpa stângă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur în gând, apoi îmi dau seama că-s în fața bisericii și îmi fac trei cruci rapide cu limba în cerul gurii, înspre iertarea păcatului. Pe partea cealaltă a străzii se vede șuvoiul rapid de apă lângă trotuar, de neevitat. Să calc în apă cu piciorul deja ud sau să risc și să îl bag pe cel încă uscat? Ce să fac? Decizii, decizii... Calc cu cel uscat și instantaneu simt în talpa dreaptă cum un vârtej ud și rece îmi învăluie piciorul. Înjur - cu voce tare și fără să-mi mai pese de biserica de care deja mă despărțea un fluviu în devenire. 

Ora 11: Până la Inspectorat fac doi pași pe stradă, trei pe trotuar. Dau să urc în clădire, dar scările exterioare - de gresie - s-au transformat într-un patinoar. Cineva îmi indică o intrare pe la subsol. Victorie - sunt înăuntru. Merg la lift, dar liftul nu vrea să meargă cu mine. Urc pe picioare până la etajul 5. Ajung la curs cu 2 ore întârziere, udă la picioare, ninsă pe haină, transpirată sub haină, o veselie!

Ora 18: O veselie, am terminat cursul! Mergem pe jos, pe o ninsoare mai liniștită, până la semafoarele de la Galeriile de Artă, de unde iau mereu taxi. De pe trotuar nu poți coborî pe carosabil decât printr-o singură "fereastră" croită printr-un morman de zăpadă, în fața căreia mai așteaptă vreo 3 persoane. Mă așez cuminte la coadă. Se întrezărește primul taxi. Persoana așezată prima la coadă se pregătește să sară prin fereastră. Până să facă un gest, o domnișoară țopăie ca o capră neagră prin zăpadă pe lângă ea, oprește taxiul cu 5m înainte să ajungă la fereastra la care așteptăm toți cuminți și fuge cu el. În fine, vin vreo trei taxiuri, ajung cap de rând la fereastră, în spatele meu o doamnă se luptă cu o cutie mare de la Philips. După vreo 5 minute, tot eu erau cap de rând, tot doamna aia era în spatele meu, taxiurile ia-le de unde poți. - Stați de mult, domnișoară? - Stau de ceva vreme. Au trecut mai multe taxiuri mai devreme, acum niciunul. Hai că se vede un taxi la orizont; inima începe să îmi bată mai repede. Mă uit la doamna care tot se mai lupta cu ditamai cutia în brațe. Să fiu lipsită de inimă, să mă sui în taxi și să îmi văd de ale mele? Să îi las ei taxiul ăsta și eu să mai rămân în frig, udă la picioare? Ce să fac? Decizii, decizii... - Dumneavoastră unde mergeți?, zic. - În Rovine. - Unde în Rovine? - La H-uri. - Haideți că și eu merg în Rovine, la D-uri. Îl împărțim? - Îl împărțim, zice doamna cu evidentă bucurie. Drumul e lung, căci se merge încet. Facem conversație legată de vreme, dar nu e ca toate conversațiile despre vreme. Acum are substanță! Mergem să mă lase mai întâi pe mine, e în drum. La cofetăria Damarin, aici în cartier, șoferul întreabă speriat: - Și acum mergem tot în față, pe dealul ăsta? - Dacă nu puteți urca, mai bine mă lăsați aici. Dup-aia dacă vă împotmoliți să nu mă puneți pe mine să vă împing! Se pune pe râs în timp ce ambalează ușor motorul la deal: - Dumneavoastră ați zis să o luăm pe aici, dumneavoastră împingeți! Râdem toți trei, necunoscuți și totuși calzi. La colț, unde îi spun să oprească, dau să scot portofelul. Doamna cu cutia de Philips îmi închide portofelul: - Lasă, astăzi plătesc eu! Casc niște ochi semi-mirați, care, în traducere liberă, ar fi întrebat: - Cucoană, vorbești serios? Nu e ca și cum ar mai exista o data viitoare pe care să o plătesc eu, știi? O întreb dacă a venit Crăciunul. Zice că dacă n-am avut zăpadă de Crăciun, barem acum, că avem, să reînviem un pic spiritul sărbătorilor. Cobor urându-i din suflet o seară frumoasă! :)

Povestea lui Macamete

     Una dintre constantele anilor petrecuti in scoala generala era existenta cate unui "nebun" pe serie. Altfel spus, la a 8-a era un nebun, clasele de a 7-a il aveau pe a lor, cei de a 6-a erau si ei reprezentati cu succes si asa mai departe. Dintre toti acestia, in mod complet nedemocratic (adica fara alegeri si alte formalitati), doar unul era incoronat "nebunul scolii". Acuma...conteaza mai putin daca nebunia era sprijinita de document de la doctor ca respectivul are boii dusi de-acasa sau era vorba, pur si simplu, de un copil care avea exces de energie si si-o consuma facand toate trasnaile posibile si imposibile. Conta doar ca, la un posibil sondaj, nebunul scolii ar fi iesit mai cunoscut decat directoarea scolii sau chiar decat femeile de servici (asta e pe principiul "poti sa mori sau, mai rau, sa ajungi la spitaaal")!
     Fiindca a trecut mult timp de atunci si m-am ramolit, nu mai tin minte cu exactitate care era diferenta de varsta dintre noi si Macamete, cel caruia ii dedic articolul din seara asta. Voi afirma, asadar, ca Macamete era intr-a 6-a pe vremea cand noi eram seniori (a 8-a). Macamete nu era nebun psihic, dar era mai nerod si facea mai multe prostii decat toti ceilalti elevi ai scolii la un loc: chiulea, era nepoliticos si se certa cu profesorii, se batea cu ceilalti copii, il cunosteau jandarmii ca pe fiul lor etc. Pentru ca punea mai multa pasiune in activitatea lui zilnica decat toti ceilalti nebuni de la celelate clase, Macamete era un fel de Robin Hood al scolii noastre, erou legendar, personaj de poveste. Iar din toate intamplarile marete de care as putea lega numele lui, una imi e vie in memorie si imi aduce lacrimi in ochi (de ras) de fiecare data cand imi amintesc.
     Intr-o zi, Macamete l-a batut bine pe unul de-a 7-a care, mai paracios din fire, a fugit acasa la bunica lui Macamete (care statea la 2 case de scoala) sa il denunte pe "infractor". Bunica, femeie batrana si blanda, care nu se stie ce pacate avusese la viata ei de trebuia acum sa aiba grija de fenomenul de nepot al ei, a venit la scoala sa faca dreptate. A intrat in scoala, a urcat la etaj, acolo unde erau clasele de-a 6-a, l-a gasit pe Macamete pe coridor, zbenguindu-se cu ceilalti copii si, fara sa il mai avertizeze, l-a luat direct de ureche si a inceput sa il certe. Lui Macamete nu i-a convenit situatia: el era tartorele scolii, asa ca nu putea suporta umilinta de a fi vazut de ceilalti copii incasand bobarnace de la batrana-sa. Asa ca s-a smucit si s-a agitat pana a scapat din inclestarea batranei, si sfaaarrrr pe scari in jos. A fugit intins pana la cancelarie, a batut la usa si a chemat-o pe doamna profesoara de biologie, care era de serviciu pe scoala in ziua respectiva. A iesit doamna si l-a intrebat ce s-a intamplat. Restul e istorie:
- Doamna, veniti repede, e o nebuna la etaj care bate copiii!

Zi de primavara la Craiova

       Astazi a fost o zi superba la Craiova; primavara in toata puterea cuvantului! Si pentru ca o asemenea zi nu se poate trai doar din casa/apartament si nu se poate simti din varful patului, am decis sa fac un teambuilding (adica o plimbare) cu mama prin Parcul Romanescu. Nu mai fusesem de ceva vreme, asa ca am ramas impresionate de cat de frumos arata parcul toamna (coloristica, in primul rand) si de cat de populat este, in special de parinti iesiti cu brotaceii la plimbare.

       Si pentru ca am deschis subiectul cu brotaceii, trebuie sa mai povestesc o intamplare hazlie a carei protagonista a fost o fetita de vreo 5-6 anisori. Urcand noi treptele ca sa ajungem pe Podul Suspendat, chiar in capatul scarii era o cruce langa care ardeau niste lumanari si fusesera puse cateva buchetele de flori. Fetita cu pricina, trecand pe acolo de manuta cu taticul, se oprise in fata crucii si incepuse sa intrebe ce si cine e acolo. Taticul, citind pe cruce numele unui barbat, i-a raspuns ca e un nene care a murit, dar ca nu il cunosc ei si ca nu au treaba cu el. Moment in care fetita, cu cea mai mare inocenta, zice: - Nu am altceva ce sa fac decat sa ii urez sanatate! Stiu ca nu e amuzant deloc, dar in momentul ala si eu si mama, dar si taticul fetitei, nu ne-am mai putut abtine si am izbucnit in ras. Sanatate mortului! Pana una-alta, sanatate si voua, viilor! :)

Inainte, inapoi

     La viata mea am stiut bine de tot cu numerele. Acum, de cativa ani, am mai uitat, din pacate, dar pana in clasa a 12-a (si vreo 1-2 ani dupa, cat inca imi mai functiona memoria) zbar-na-iam de matematica. Cam totul s-a dus, insa, pe apa Sambetei (de stiinta matematicii vorbesc, desigur) de cand am intrat la Facultatea de Litere. Tot din aceasta perioada dateaza si una dintre cele mai haioase intamplari legate de numere, mai exact de ora de la ceas. Mi-am amintit de ea din cauza schimbarii orare de ieri si e musai sa va povestesc!
     Cred ca am mai zis pe aici, dar repet cu drag: anul doi de facultate l-am petrecut, boem si fericit, la Barcelona, impreuna cu o ceata vesela. S-a intamplat sa mai gasesc o Dana la fel de ametita si aiurita ca si mine (asta am zis-o ca sa se simta si ea bine, eu nefiind nicidecum asa :P) cu care sa impart camera (si apoi apartamentul) cateva luni de zile bune. Printre lunile astea nu stiu cum s-a strecurat si octombrie, care a venit cu tot cu schimbarea obisnuita de ora. De cu seara ne-am interesat, am intrebat in dreapta si in stanga in ce sens se dau acele, inainte?, inapoi?, ni le-am dat, am schimbat ora si la calculator si la telefoane, ne-am setat alarmele in consecinta, totul ca sa nu intarziem a doua zi de dimineata la facultate.
     Suna alarmele. Ne trezim cu greu, ca in toate diminetile, dar parca asta era mai innegurata si mai obscura decat oricare de pana acum. Mancat, spalat, imbracat, pregatit ghiozdan si alte asemenea. Plecat de acasa pe o vreme mohorata, soare ioc, ochii tot carpiti de somn. Pe langa bloc, nimeni. Pe strada pustiu. Ajungem la statia de metrou, sufla vantul. Coboram la trenuri, singure. Ne asezam pe o bancuta in asteptarea metroului pierdut. Trec minute bune, nimic. Ridic ochii semi-inchisi spre tabela care anunta metrourile. Ora: 4:$%. Ma frec la ochi si ma mai uit o data! 4:$%. O bat pe Dana pe umar si ii arat tabela. Se freaca la ochi si apoi ii casca exponential pana la insuportabil. Ne retragem discret de pe peron. Sus, in statia de metrou, sufla vantul. Pe strada, pustiu. Pe langa bloc, nimeni. Urcam in camera noastra si ne bagam in pat imbracate in hainele de scoala. Adormim. Tocmai ne-am luat liber pentru restul zilei... :))