Ce pacat ca-i tarfa

Duminică a fost ultima zi de Festival Internațional Shakespeare la Craiova, căruia îi spunem la revedere până la ediția următoare. Cel din urmă spectacol de pe scena Naționalului craiovean nu a fost o montare a vreunei piese a marelui Will, ci a uneia scrisă de contemporanul său, John Ford. Piesa "Ce păcat că-i târfă", considerată una din cele mai controversate lucrări din literatura engleză, a fost prezentată de compania Cheek by Jowl din Londra, în regia lui Declan Donnellan. Tragedia tratează, în principal, subiectul extrem de delicat al incestului între frate și soră, asezonat pe alocuri cu condimente precum adulter, răzbunare, sex și crimă, ceea ce a făcut-o destul de greu de gustat și digerat.

Camera unei tinere / adolescente, cu postere din "True Blood" pe pereți și un pat cu lenjerie roșie tronând imperial în mijlocul încăperii - un nou indiciu, în caz că titlul nu era de ajuns, că ni se pregătește ceva. Momentul de deschidere al piesei o găsește pe Annabella dansând lasciv în vârful patului, înconjurată de o ceată de domni bine, țopăind și ei sprinten, la unison, scenă ce mi-a amintit de-un videoclip Lady Gaga. Pretendenții tinerei se iau la harță, își etalează pectoralii, ba chiar, parcă pentru a ne speria încă de la început, vedem și niște fese și chiar puțin mai mult (chiar dacă Iulian susține că el n-ar fi văzut)! Până unde se va merge? 

În mod absolut imposibil de explicat, piesa mi-a depășit și nu mi-a depășit cele mai întunecate așteptări. La aproape 400 de ani după ce a fost scrisă, a reușit pe alocuri să mă contrarieze, pe alocuri să mă îngrețoșeze de-a binelea, atât prin relația incestuoasă consumată de Annabella și fratele ei, Giovanni și prin ulterioara sarcină rezultată în urma legăturii celor doi, ambele considerate tabu într-o societate ca a noastră, cât și prin crima sângeroasă de la final. În schimb, m-aș fi așteptat la Annabella să fie mai târfă decât a fost. De fapt, mă așteptam să fie târfă, dar nu prea a fost. Să zicem că a fost o femeie căzută, dar care, până spre sfârșit, încearcă să-și îndrepte păcatul și să caute iertarea divină.

Într-o piesă cu un subiect atât de serios, deranjant și copleșitor, nu e de mirare că s-a căutat, într-o oarecare măsură, și distrarea spectatorului. Ca într-un melanj de stări și trăiri, ni s-au servit și comedie și muzică și dans și sex și goliciune și intrigi de debara, fiecare trecere de la un moment la altul fiind marcată de concentrarea reflectoarelor pe alte porțiuni alte mereu aceleiași scene. Vasques (servitorul lui Soranzo, pețitor și ulterior soț al Annabellei) și Putana (servitoarea Annabellei) au pus la cale circul, rămânând ca pâinea pentru creier să ne-o ofere părintele Bonaventura. Actorii au fost credibili, s-au achitat de roluri așa cum trebuie, și au reușit să imprime fiecărui moment forță, emoție sau nebunie curată. Chiar dacă piesa, în ansamblul ei, nu a fost pe gustul meu un pic prea conservator, fără să fie memorabilă, va fi ținută minte.

Nu închei fără să mulțumesc celor de la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova pentru acreditarea de presă care mi-a permis să vă țin la curent aici și pe Facebook cu informații despre manifestările Festivalului Internațional Shakespeare!

Poze via.