Hamlet

De trei ori am vrut să plec de la piesa - cap de afiș a zilei de joi de la Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova - "Hamlet" în regia lui Laszlo Bocsardi și în interpretarea actorilor de la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfântu Gheorghe și Teatrul Cetății din Gyula. De fapt, înainte să înceapă. Prima dată, când am ajuns la porțile Naționalului craiovean și ni s-a spus că locurile sunt limitate, deoarece piesa se joacă pe scenă. Apoi, când în sală le-a fost permis accesul doar celor care dețineau bilete sau invitații. A treia oară, când au fost lăsați să intre cei cu legitimație (presă și invitați), dar porțile către Rai s-au închis cu câteva persoane înaintea mea. Cineva acolo sus m-a făcut să rămân și, cu mâna pe inimă, pot spune că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pe întreaga durată a festivalului!

Pe Hamlet l-am găsit în cadă (și tot acolo, simetric, a și murit!). 

Am intrat, alături de el, în povestea arhi-cunoscută, mutată acum pe o scenă cu mai multe planuri, bine delimitate de șiruri paralele de perdele de baie ce se deschid și se închid ca dinții unui fierăstrău, lăsându-ne să vedem sau doar să ne imaginăm ce se întâmplă în spatele lor. Dar spectacolul nu este unul de urmărit de la distanță, ci e o poveste în care publicul este așezat în miezul acțiunii - actorii intră printr-o laterală a scaunelor, unde se oprește și Hamlet spre a-și rosti solilocviul, Claudius și Gertrude fumează sudat și se sărută cu nesaț în partea opusă, iar Hamlet se duelează cu Laertes pe un mic podium așezat la o întindere de braț de cei din primul rând. 

Scenografia piesei plasează acțiunea în perioada contemporană. Cu excepția fantomei, toate personajele poartă haine moderne (costume, pantaloni mulați, tricouri cu imprimeu, maieuri, hanorac cu glugă) sau au obiceiuri moderne, o metodă potrivită de a aduce în actualitate toate crimele pe care le comit personajele lui Shakespeare (minciună, înșelătorie, omucidere, trădare, răzbunare, sinucidere). Cadrul perfect pentru a exploata look-ul rebel al actorului principal (László Mátray), ce întruchipează și joacă excepțional rolul enigmaticului prinț danez. 

Hamlet este, pe rând, contemplativ, lucid, nebun, puternic, nehotărât, chinuit și chinuitor, dar mereu fascinant de versatil. Crede, dar vrea să și cerceteze, apare și dispare pe nesimțite, convinge și se lasă greu convins, fiind suma trăirilor unui fiu obsedat să-și răzbune tatăl. Este de departe personajul pe care îl caută toți ochii, dar și cel care se ridică, prin interpretare, cel mai sus.

Polonius joacă și el grăitor, în piesă fiind inteligent redat sub forma unui trepăduș gata să facă aproape orice pentru bunăvoința noului rege. Scena morții sale a fost printre preferatele mele, Bocsardi  alegând ca Hamlet să nu-l înjunghie, ci să-l sufoce în perdeaua de celofan din camera lui Gertrude, în spatele căreia se ascundea. 

Mama lui Hamlet, Gertrude, e cea care cel mai puțin m-a convins. Cârja de care se sprijină în piesă este semnul unei șchiopătări morale, dar nu neapărat a fragilității pe care fiul său i-o impută ("Frailty, thy name is woman!"). Gertrude a lui Bocsardi pare să fie o femeie versată, una care găsește plăcere în noua ei situație conjugală, și mai puțin una care se refugiază de singurătate în brațele fratelui defunctului său soț. Ofelia mi-a lăsat o impresie neutră, iar Claudius, noul rege, a avut (cum zicea și Iulian după piesă) dezavantajul de a fi interpretat de un actor a cărui fizionomie te ducea direct cu gândul la the bad guy, furându-ți plăcerea de a-i acorda, chiar și pentru o secundă, prezumția de nevinovăție. 

Pe lângă moartea lui Polonius, alte două momente ale piesei mi-au rămas vii în memorie, deși din motive total diferite. Primul este piesa pe care Hamlet o pune în scenă în fața lui Claudius, care mi s-a părut emoționantă atât prin interpretare, cât și prin fondul sonor pe acorduri grave de violoncel. 

Celălalt, lupta dintre Hamlet și Laertes de la sfârșitul piesei, un adevărat meci de scrimă, m-a frapat prin verosimilitudinea atipică fazelor de acest gen, ce m-a făcut să mă tem pentru siguranța și integritatea fizică a actorilor implicați.

Nu mai are rost să trag o concluzie generală asupra piesei, pentru că ea poate fi dedusă din lungimea (generoasă, aș zice eu) pe care i-am acordat-o articolului. Repet doar că așteptarea de dinainte de piesă și poziția chinuită din prima jumătate a acesteia au fost semințe care au rodit pe altarul fecund al artei.

Diseară revin, alături de Anda și Iulian, la Naționalul craiovean pentru ultima seară de Festival Shakespeare, la un spectacol cel puțin cu numele uimitor, "Ce păcat că-i târfă"! Restul manifestărilor zilei, aici.

Nu închei fără să mulțumesc celor de la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova pentru acreditarea de presă care îmi permite să vă țin la curent aici și pe Facebook cu informații despre manifestările Festivalului Internațional Shakespeare!