Mare mi-a fost surpriza ca săptămâna trecută să zic
Alexandrina Hristov și mulți să dea din umeri. Mie o săptămână mi-a luat doar ca să mă pregătesc psihic pentru concertul de aseară, despre care, deși am plecat cu zâmbetul pe buze de la el, parcă mai am și câte ceva de comentat.
În jurul orei 22, Cafe Teatru Play era deja neîncăpător. Alexandrina s-a strecurat printre mese și și-a ocupat locul la pian cu ușurința cuiva obișnuit cu scena și cu microfonul, dar și cu sfiala unui om modest. Prezență elegantă, impresionantă prin simplitate. Familiară cu publicul, ca și cum, la un karaoke între prieteni, ar fi venit rândul ei să iasă în față. Publicul cuminte și ascultător, pe alocuri prietenos și glumeț, la final vulcanic prin ropote de aplauze.
Română, franceză, rusă, toate se îmbinau într-o armonie pentru care biletul tăiat la intrare părea derizoriu de ieftin. O voce de aur. O voce care și-a găsit locul și care îl exploatează la maxim. Știe perfect ce fel de muzică i se potrivește. De fapt, e oarecum invers. Ea inventează muzica astfel încât să îi vină ca o mănușă. Am auzit voci criticând faptul că melodiile sună la fel. Nu le contrazic, și eu am trăit cu sentimentul că am auzit (cu mici excepții) o melodie pe repeat. Dar melodia aia a fost sublimă. :)
În final, deși fără cusur ca artistă, Alexandrina ne-a intrat pe sub piele cu umanitatea ei. Oamenii uită, iar ea ne-a repetat de câteva ori bune că nu știe ce să ne mai cânte, astfel încât multe piese au fost on request. Noroc de un public connaiseur, noroc de o artistă cu voce de diavol. Sau era
spiriduș?
