Intrebari retorice 2

          De multe ori, când mă aflu în fața unei dileme, trebuie să iau o decizie, să fac o alegere sau sunt pusă într-o situație din care pot ieși numai optând pentru ceva în detrimentul alui lucru. Și aici intervine greul. Mă agit, mă foiesc, iau în calcul toate opțiunile, pun în balanță toate posibilitățile, găsesc defecte preferinței sau plusuri soluției care nu îmi surâde neapărat, verific toate ipotezele și îmi imaginez mii de alte conexiuni sau efecte mai apropiate sau mai îndepărtate de alegerea propriu-zisă. Și în loc să fac decizia mai ușoară, o îngreunez. Nu pot alege cu sufletul, fiindcă sunt mai degrabă rațională, chibzuită, logică, decât filozoafă sau nerațională, așa că mă afund din ce în ce mai tare în păienjenișul propriei mele judecăți sau, mai bine zis, conștiințe. 

          Nu de puține ori mi s-a întâmplat să zic -deși nu o spun cu sinceritate absolută- "ce simplu ar fi fost să fiu proastă" sau "ce ușor ar fi dacă n-aș mai gândi atât". Ce simplu ar fi fost dacă aș fi putut să mă mulțumesc să trec prin școală/viață ca gâsca prin apă, dacă n-aș fi avut niciun fel de inițiativă de a-mi conduce destinul, în loc să îl las pe el să mă conducă. Ce ușor ar fi fost să n-am niciun interes și nicio plăcere în a face ceva care să mă diferențieze de restul. Aș fi ajuns, probabil, absolventă magna cum lenae a unei facultăți, casieră în mall, soție de om la fel de simplu ca mine, mamă de copil mediocru, amuzată de glume proaste, flatată de complimente răsuflate, privitoare de telenovele, amatoare de kitsch-uri, îmbrăcată sumar sau machiată țipător. Și-atunci miile de întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, gen asta, ar fi fost complet inexistente. Întrebări inexistente = probleme intelectuale inexistente = viață simplă. O dublă egalitate, sau cum să îi zic? (Nu vreau să insinuez că viața unei femei ca cea pe care am creionat-o mai sus ar fi simplă, ci doar că ar fi lipsită de răvășelile unei minți mai complexe).

          Și cum făceam eu schema matematică de mai sus, în care mă plângeam de prea multă minte, dar nu voiam nici să n-o am, am dat peste o replică în cartea lui John Updike, Rabbit Redux: "Getting ahead, you miss what the slow people see". Iar pentru că nu mă pot abține să nu mă complic singură, mă întreb oare ce e de făcut în cazul ăsta: să mă opresc din drum pentru a sorbi puțin și din seninătatea clipei sau să renunț la o scurtă bucurie de moment, în căutarea unui țel mai mare?


          Sursă foto, aici.

Imparatul mustelor

"Maybe there is a beast ... maybe it's only us."

- William Golding, Împăratul muștelor, Cap. 5*

*în cinstea lui William Golding,  laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, născut exact acum 100 de ani.