Intrebari retorice 2

          De multe ori, când mă aflu în fața unei dileme, trebuie să iau o decizie, să fac o alegere sau sunt pusă într-o situație din care pot ieși numai optând pentru ceva în detrimentul alui lucru. Și aici intervine greul. Mă agit, mă foiesc, iau în calcul toate opțiunile, pun în balanță toate posibilitățile, găsesc defecte preferinței sau plusuri soluției care nu îmi surâde neapărat, verific toate ipotezele și îmi imaginez mii de alte conexiuni sau efecte mai apropiate sau mai îndepărtate de alegerea propriu-zisă. Și în loc să fac decizia mai ușoară, o îngreunez. Nu pot alege cu sufletul, fiindcă sunt mai degrabă rațională, chibzuită, logică, decât filozoafă sau nerațională, așa că mă afund din ce în ce mai tare în păienjenișul propriei mele judecăți sau, mai bine zis, conștiințe. 

          Nu de puține ori mi s-a întâmplat să zic -deși nu o spun cu sinceritate absolută- "ce simplu ar fi fost să fiu proastă" sau "ce ușor ar fi dacă n-aș mai gândi atât". Ce simplu ar fi fost dacă aș fi putut să mă mulțumesc să trec prin școală/viață ca gâsca prin apă, dacă n-aș fi avut niciun fel de inițiativă de a-mi conduce destinul, în loc să îl las pe el să mă conducă. Ce ușor ar fi fost să n-am niciun interes și nicio plăcere în a face ceva care să mă diferențieze de restul. Aș fi ajuns, probabil, absolventă magna cum lenae a unei facultăți, casieră în mall, soție de om la fel de simplu ca mine, mamă de copil mediocru, amuzată de glume proaste, flatată de complimente răsuflate, privitoare de telenovele, amatoare de kitsch-uri, îmbrăcată sumar sau machiată țipător. Și-atunci miile de întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, gen asta, ar fi fost complet inexistente. Întrebări inexistente = probleme intelectuale inexistente = viață simplă. O dublă egalitate, sau cum să îi zic? (Nu vreau să insinuez că viața unei femei ca cea pe care am creionat-o mai sus ar fi simplă, ci doar că ar fi lipsită de răvășelile unei minți mai complexe).

          Și cum făceam eu schema matematică de mai sus, în care mă plângeam de prea multă minte, dar nu voiam nici să n-o am, am dat peste o replică în cartea lui John Updike, Rabbit Redux: "Getting ahead, you miss what the slow people see". Iar pentru că nu mă pot abține să nu mă complic singură, mă întreb oare ce e de făcut în cazul ăsta: să mă opresc din drum pentru a sorbi puțin și din seninătatea clipei sau să renunț la o scurtă bucurie de moment, în căutarea unui țel mai mare?


          Sursă foto, aici.

Oameni mari si oameni mici

          Cred că v-am creierit de cap și pe Facebook și pe Twitter și pe blog cu disertația care se apropie teribil de repede. Vă spuneam eu aici că mi-am ales să scriu despre The American Small Town in John Updike’s Novels. Ce nu v-am spus e că unul din capitolele lucrării mele se numește “Small” People Living in Small Towns și, cum probabil bănuiți, în el discut despre faptul că viața într-un asemenea mediu (un oraș mic și fără posibilități sau cu posibilități limitate) îi constrânge pe locuitori să fie și să rămână și ei, la rândul lor, mici.

          No, până aici totul mi s-a părut așa, din cărți și din părți, teorie pe pâine, hai să scriem ca să avem ceva scris. Apoi astăzi m-a lovit. A venit ca o palmă peste ochi, dar una dată așa … cu dosul. Și cu sete. Craiova e un oraș teribil de mic. Dureros chiar. Adăpostește oameni de toate spețele: subterani, la nivelul solului, puțin ridicați – aduși de spate, cocoșați și verticali. Sau mici, medii și mari. Îi categorisim fiecare după standardele proprii. Pe cei cu adevărat mari îi respect; pe cuvânt că o fac. În prezența lor mă încearcă sentimente de venerație amestecată cu teama de a nu spune vreo prostie care să mă arunce, conform standardelor lor, într-o categorie greșită. Uneori, însă, sunt tocmai oamenii ăștia mari cei care își luxează încrederea pe care le-o ofer călcând atât de strâmb încât mă doare și pe mine. Și atunci tot sistemul meu se năruie și îmi dau seama că nu există oameni împărțiți în categorii. Ci doar oameni pe care îi cunoaștem mai bine decât pe alții…

          Morala: Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent faţă de sine însuşi decât faţă de alţii. (Lucian Blaga, Cugetări)

John Updike, un geniu

          Sunt într-un maraton contracronometru - scriu la lucrarea de disertație. Pentru că am fobie de temele clasice, de autorii ultra-studiați, de clișee și, în general, de reinventarea roții, am ales să vorbesc (adică să scriu) despre "The American Small Town in John Updike's novels" (permiteți-mi să mă mai folosesc de limba engleză și în continuare, traducerile fiind, de multe ori, ucigașele sensurilor și plăcerilor nebănuite ascunse în sintagmele și expresiile proprii unei limbi). Citind eu în ultimele zile destul de mult despre opera lui, am început să cunosc, într-o oarecare măsură, și omul. Și am vrut să descopăr mai mult, așa că m-am apucat să citesc un interviu din 2002 acordat de scriitor lui C. Reilly. Dialogul spumos de ambele părți, întrebări iscusite, răspunsuri inteligente. Ca și Reilly, și eu am fost cucerită de omul John Updike. Vă las un scurt fragment, ca să înțelegeți de ce:

"An example of John Updike’s extraordinary skill with language occurred halfway through this interview. As we were proceeding from Toward the End of Time to In the Beauty of the Lilies, Martha Updike came into the room with the sort of question so many husbands and wives exchange. She explained that she was on her way to the store and asked, “Is there anything I can bring you?” A second or two passed; the author’s brow furrowed as his mind wandered over the pantry shelves. He then responded, “Only your safe return, my dear.” It was clear from Mrs. Updike’s, and my, stunned silence that he had not delivered a rehearsed line. After a long second, she smiled and headed for the door. As she left, it was evident that one of us had been warmed by the spontaneity and affection of his words. The other was reminded that he was in the presence of a literary genius."