Atentie sau politete?

          Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeți undeva și să trebuiască să faceți cunoștință cu multe persoane de care nu mai auziserăți până atunci? Adică să rețineți numele a suficient de mulți oameni ca memoria voastră să o ia razna? Mie mi s-a întâmplat să fiu de ambele părți ale baricadei și niciodată nu mi s-a părut rușinos să recunosc că nu am reușit să rețin numele sau să reușesc să le asociez ulterior cu persoana, așa cum nu mi se pare motiv de supărare că cineva nu a reușit să țină minte din prima cum mă cheamă pe mine și pe ceilalți ț oameni de lângă mine. Lucrurile se schimbă, însă, și devin ușor delicate atunci când cineva cu care ai interacționat mai mult și mai pe îndelete insistă în a te numi în alt fel decât te-ai prezentat tu.

          Ca să luăm un exemplu concret, numele meu din buletin, așa cum a fost el lăsat de la mama și tata (și, cred, cu o oareșce contribuție de la mama-nașa) este Alexandra - Daniela Ilie. Dar toată lumea îmi spune Dana. Așa îmi spun și eu, adică să nu crezi că dacă ne întâlnim vreodată și dăm mână, o să înșirui întreaga polologhie. Daniela nu-mi place, parcă e prea formal și neprietenos. Alexandra îmi place, dar nu o să răspund vreodată dacă mă strigi așa. E genul acela de nume care mi-ar fi plăcut dacă m-ar fi strigat lumea pe el de mică, nu să ajung la o vârstă și una lume să mă strige Dana, alta Alexandra, și eu să am probleme de identitate. Deci, ca să fie treaba-treabă: Salut, eu sunt Dana. Dana pe care îl regăsiți în acel danailie2004 cu care mă semnez peste tot prin această mare lume internautică și cu care mă regăsiți pe blog sau pe Twitter, ca să dau două exemple mai elocvente. Cu toate acestea, pe profilurile de Facebook, LinkedIn sau Google-related, mă veți găsi cu numele complet - motiv de confuzie pe care bineînțeles că desigur că îl înțeleg.

          Ceea ce nu înțeleg, însă, este un lucru pe care nu știu dacă să-l cataloghez ca lipsă de atenție sau de politețe (dar oricum ar fi, e oarecum neplăcut). E cel despre care scriam un pic mai sus, și anume legat de oamenii care ți se adresează altfel decât te-ai prezentat tu după ce au petrecut deja o vreme prin preajma-ți. Să dau două exemple:

Why?

1. Te duci la munte cu un grup mai mare de prieteni și prieteni de-ai prietenilor cu care, logic, faci cunoștință la fața locului. La întoarcere, cineva din grup cu care nu avuseseși tangență până atunci te adaugă pe Facebook și îți trimite un mesaj de genul: Alexandra, poți să-mi trimiți și mie pozele de la munte? Bun, înțeleg că n-am vorbit prea multe în vacanță și că poate nu ți s-a întipărit în memorie cum am zis că mă cheamă și cum m-a strigat lumea x zile, dar dacă nu ești sigură sau știi sigur că nu ai reținut, de ce nu mă abordezi evitând să îmi spui pe nume?

2. Trimiți un mail informal unei persoane necunoscute. La finalul textului îi faci vreo urare de zi faină și te semnezi Dana, dar dedesubt apare automat semnătura cu numele complet. Persoana respectivă îți răspunde Salut, Alexandra. Retoric mă întreb cât de greu poate fi să fii atent la un asemenea detaliu...

          Știu că sunteți mulți norocoși care aveți un nume și cu ăla defilați, dar voi cum ați interpreta chestia asta, ca lipsă de atenție sau de politețe?

Origini

        Dacă v-ați pus vreodată întrebări retorico-existențiale legate de originea unor obiceiuri perpetuate până în ziua de astăzi, am găsit aici câteva explicații interesante ce leagă aceste cutume de societatea engleză a secolului al 16-lea. Mai jos am preluat explicațiile originilor a două obiceiuri care s-au încetățenit și pe meleagurile românești:

Buchetul miresei

Știți deja, probabil, că în acea perioadă păstrarea igienei personale era o provocare pentru toate societățile europene. Membrii acestora, în special a celei britanice, obișnuiau să facă o baie pe an la finalul primăverii, în luna mai, când începea să se mai încălzească vremea. Astfel, majoritatea nunților aveau loc în iunie, când mirii și nuntașii încă mai miroseau cât de cât acceptabil și mireasa putea să își ascundă eventualele miresme purtând un buchet de flori specifice începutului verii.  

Priveghiul mortului

Băuturile alcoolice se beau din căni de plumb, combinație deseori fatală pentru consumator. Alcoolul sporește absorbția plumbului în organism, iar combinația ducea la stări de inconștiență ce se întindeau chiar și pe durata a câtorva zile. Pentru că familia nu știa cu siguranță dacă cei aflați în starea aceasta erau morți sau trăiau, îi întindeau pe masa din bucătărie și îi păzeau câteva zile să vadă dacă se mai trezeau.

          Fără nicio legătură între cele două! :D

Iisus internautic

          Cum comentăm? Cum ne vine. E și normal, dacă stăm strâmb și judecăm drept. Într-o lume a vitezei, contează să spui repede ce ai de spus, la cald, să lași sângele să clocotească în vene și cuvintele să ți se înghesuie pe taste, în graba ta de a comenta de multe ori fără să știi prea multe despre ce e taina acolo. La articole pe bloguri, în ziare online, pe Facebook, oriunde, prea puțin contează asta atunci când miza este să ne facem auziți, să ieșim în evidență, să fim noi cei care conducem turma de miei a unui Iisus internautic. Sau ca unul.

        M-am distrat luni, poate ani chiar, citind comentariile de la articolele din Gazeta de Sus. Au câțiva comentaci de renume pe-acolo, nebuni simpatici, uneori mai virulenți, alteori mai potoliți, dar mereu acolo, la post, primii care comentează și accidentul de căruță și politica externă. Mi se pare incredibil cum putem avea păreri despre orice, mai ales atunci când avem un minim de cunoștințe în acel domeniu. Mi se pare incredibil cum putem comenta despre ceva atunci când nu știm nimic despre acel subiect și ne formăm imediat o părere avizată pe baza unui articol care, în esența lui, prezintă doar o versiune a poveștii și nimic mai mult decât un punct de vedere.

          Punct de vedere, care, să recunoaștem, ar trebui să fie unul obiectiv și demn de încredere, unul pentru care să băgăm mâna în foc și să jurăm că așa precum s-a zis, acela e adevărul adevărat lăsat de la același Iisus internautic. Care nu există. Nu Iisus-ul internautic, c-apăi suntem și noi oameni mari aici, ci punctul de vedere obiectiv în unele articole din Gazeta de Jos. Fostă de Sus. Actuală de Sud. Dar mă îndepărtez de subiect...

          Scriu aici degeaba, teoretizând chibritul și descărcându-mă, întrucâtva, sufletește. Pentru că mi-e ciudă că vorbim fără să știm. Că tăiem și spânzurăm, că luăm decizii de nestrămutat, că punem etichete, că noi putem să dăm cu piatra, pentru că suntem fără de păcat. Mi-e ciudă că aruncăm cu vorbe de la un calculator din spatele căruia ne credem un Iisus internautic. Dar suntem unul mic, infinitezimal de mic. Eu știu că așa mă simt.

Sursă foto, aici și aici.

Intrebari retorice 2

          De multe ori, când mă aflu în fața unei dileme, trebuie să iau o decizie, să fac o alegere sau sunt pusă într-o situație din care pot ieși numai optând pentru ceva în detrimentul alui lucru. Și aici intervine greul. Mă agit, mă foiesc, iau în calcul toate opțiunile, pun în balanță toate posibilitățile, găsesc defecte preferinței sau plusuri soluției care nu îmi surâde neapărat, verific toate ipotezele și îmi imaginez mii de alte conexiuni sau efecte mai apropiate sau mai îndepărtate de alegerea propriu-zisă. Și în loc să fac decizia mai ușoară, o îngreunez. Nu pot alege cu sufletul, fiindcă sunt mai degrabă rațională, chibzuită, logică, decât filozoafă sau nerațională, așa că mă afund din ce în ce mai tare în păienjenișul propriei mele judecăți sau, mai bine zis, conștiințe. 

          Nu de puține ori mi s-a întâmplat să zic -deși nu o spun cu sinceritate absolută- "ce simplu ar fi fost să fiu proastă" sau "ce ușor ar fi dacă n-aș mai gândi atât". Ce simplu ar fi fost dacă aș fi putut să mă mulțumesc să trec prin școală/viață ca gâsca prin apă, dacă n-aș fi avut niciun fel de inițiativă de a-mi conduce destinul, în loc să îl las pe el să mă conducă. Ce ușor ar fi fost să n-am niciun interes și nicio plăcere în a face ceva care să mă diferențieze de restul. Aș fi ajuns, probabil, absolventă magna cum lenae a unei facultăți, casieră în mall, soție de om la fel de simplu ca mine, mamă de copil mediocru, amuzată de glume proaste, flatată de complimente răsuflate, privitoare de telenovele, amatoare de kitsch-uri, îmbrăcată sumar sau machiată țipător. Și-atunci miile de întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, gen asta, ar fi fost complet inexistente. Întrebări inexistente = probleme intelectuale inexistente = viață simplă. O dublă egalitate, sau cum să îi zic? (Nu vreau să insinuez că viața unei femei ca cea pe care am creionat-o mai sus ar fi simplă, ci doar că ar fi lipsită de răvășelile unei minți mai complexe).

          Și cum făceam eu schema matematică de mai sus, în care mă plângeam de prea multă minte, dar nu voiam nici să n-o am, am dat peste o replică în cartea lui John Updike, Rabbit Redux: "Getting ahead, you miss what the slow people see". Iar pentru că nu mă pot abține să nu mă complic singură, mă întreb oare ce e de făcut în cazul ăsta: să mă opresc din drum pentru a sorbi puțin și din seninătatea clipei sau să renunț la o scurtă bucurie de moment, în căutarea unui țel mai mare?


          Sursă foto, aici.

Prietenii prietenilor nostri sunt prietenii nostri?

          Știm cu toții zicala conform căreia dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri. Deși nu-s neapărat fana generalizărilor, trebuie să-i dau Cezarului ce-i pus deoparte și să recunosc că vorba asta s-a aplicat de foarte multe ori de-a lungul timpului, într-o paletă extrem de largă de situații. Cele mai evidente (Captain Obvious vă salută!) sunt cele istorice, legate de conflicte și războaie, zicala pe care am menționat-o fiind unul din motivele ce stăteau la baza alianțelor și a fronturilor comune făcute de doi sau mai mulți aliați împotriva unui aceluiași inamic.

          Pe baza aceluiași raționament (logico-matematic), s-ar deduce și că:

1. prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri

2. prietenii dușmanilor noștri sunt dușmanii noștri

3. dușmanii prietenilor noștri sunt dușmanii noștri

          Revin la situația #1. Am n cazuri (mi s-a întâmplat și mie, știu și de la alții) în care faptul că A e prieten cu B, iar B e prieten cu C, rezultă în faptul că A e prieten cu C. E oarecum normal, dacă stăm să analizăm cum îmi place mie, adică matematicește. A și B sunt prieteni pentru că au lucruri în comun și împart majoritatea intereselor. Urmărind același raționament, B și C sunt prieteni tot pentru că au lucruri și interese comune. Lăsând deoparte ipoteza conform căreia B este un munte de interese, hobby-uri etc (și, implicit, că poate avea unele în comun și altele diferite cu B), ajungem la concluzia că, invariabil, A și C trebuie să aibă și ei niște lucruri în comun care să stea la baza unei eventuale prietenii. 

          D-apăi uite că noi, oamenii, nu prea suntem așa matematici din fire... La polul opus, adică negativ sau mai puțin idealist, avem câteva situații cheie. Uneori, faptul că un prieten îmi vorbește cu entuziasm despre un alt prieten poate să îmi creeze, la rândul meu, o impresie entuziastă care să nu se justifice în momentul în care ajung să îl cunosc efectiv pe prietenul prietenului. Alteori, -și cred că n-ar fi frumos să ocolesc aspectele mai puțin plăcute ale minților noastre complicate- putem chiar să respingem de la început orice dorință de a ne împrieteni cu prietenul prietenului nostru tocmai din acel sentiment uman pe care nu mă pot hotărî dacă să îl numesc invidie sau gelozie. 

          Oricât m-aș gândi și răzgândi, tot nu reușesc să creez un tipar în acest sens (ceea ce e logic, căci oricum nu există), așa că o să continui să fac după cum mă taie capul. Voi cum procedați în asemenea situații? :P

Cine ma suna in noapte...

          Nu știu voi, dar eu cred că sufăr fie de paranoia, fie de sindromul maniaco-depresiv. Am ajuns la această concluzie după ce am depistat simptome ale maniei persecuției la mine, care este o manifestare a bolilor mai sus menționate. Acum, după cum bine știți, nu am studii sau cunoștințe foarte avansate în domeniul medicinei (bine, cunosc câteva persoane la Medicină), așa că să vă spun cum am ajuns la concluzia că am mania persecuției. Când sună cineva la telefonul fix / mobil (și mă refer aici la numere necunoscute),
la interfon sau bate la ușă, prima reacție este una ușor anxioasă. Lipsa cunoașterii și incertitudinea mă sperie. Cine ar putea fi? Ce treabă ar putea avea cu mine? Nesiguranță, neliniște, încordare, îngrijorare, tensiune și alte sinonime. Bine, acum să nu vă imaginați că stau în pat, cu ochi exoftalmici, privind spre telefon, dârdâind din toate încheieturile imaginându-mi pe cel sau pe cea care mă sună; iecsclus! E un gând rapid, care se derulează într-o fracțiune de secundă, dar destul de intens.

          Așa am tresărit ieri, pe la ora prânzului, să zic, când am primit un telefon de la un număr pe care nu îl știam. Anume 0741804242. Vedeți voi mai jos de ce îl dau. După ce -biensur- mă gândesc ușor anxioasă cine o fi, dau să răspund. Se prezintă o domnișoară, nu îi rețin numele, spune că e de la BCR și că vrea să... ceva cu un sondaj, parcă, dar nu mai țin minte cu exactitate pentru că deja planificam în mintea mea cum să o expediez. Mă și întreabă, până să zic ceva, dacă sunt sau am fost clientă BCR. Zic că am fost, dar că nu mai sunt. Deci vorbeam deja de vreun minut, când îmi pune întrebarea de 20 de puncte, și anume dacă eu sunt Ilie Oana Andreea. N-apăi frumos așa, nici măcar nu mă căuta pe mine! Îi spun că Oana e sora și îi explic că acum nu pot vorbi la telefon, mă întreabă când să revină, eu zic pe la 6 (seara) și gata, conversatio finito. 

          Eu de aproape o săptămână sunt în casă (mai bine zis în pat), unde mă lupt cu o nenorocită de infecție a căilor respiratorii. Boala se manifestă, printre altele, cu somnolență sporită, așa că dorm cam toată ziua cu mici pauze (de masă, trebuie să recunosc). Și dormeam eu ca pruncul ieri, pe la 7 și ceva (seara), când iarăși mă sună de pe numărul cu pricina. Insuficient pentru a mă trezi, dar totuși a sunat. Astăzi, sâmbătă, pe la 10 și ceva (dimineața), iarăși. Suficient cât să-mi trezească o anume curiozitate: după ce program lucrează oamenii ăștia din marketingul telefonic, de sună și pe zi, și pe seara, și în weekend? Și ca să închei într-o notă de și mai mare curiozitate, căutați numărul de telefon în Google; eu am fost surprinsa...

Intrebari retorice 1

          Parcă v-am mai spus că sunt un fel de dependentă de Tumblr, lucru ce se datorează, în mare măsură, faptului că e cu un pas înaintea Twitter-ului și cu 10 înaintea Facebook-ului în materie de noutăți (și aici mă refer la fun stuff). Din când în când, însă, cei pe care îi urmăresc mai pică și în butoiul cu melancolie și publică, printre altele, tot felul de retorisme. Știți voi, hai să fim sublimi și subliminali; dacă nu acum, atunci când?; când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? dacă ai putea să o iei de la capăt, ce ai schimba? etc șa șamd. Nu neg, ca mesaj, toate întrebările de mai sus sunt foarte inteligente, bine puse, te fac să te gândești, dar mi se par deja banalizate din cauza unei supra - exploatări. Astăzi, spre meditația mea profundă, am dat peste o astfel de întrebare un pic mai altfel. Zice ea ceva de genul: ce vârstă ai avea dacă nu ai ști ce vârsta ai? De aici dilema. 

          Fizic? Ultima dată când și-a dat cineva cu părerea, un taximetrist adică, a crezut că ies de la un bal de facultate, deci că-s cam boboacă. Unde mă duce asta? Pe la 19 ani, să zicem. Înainte de asta, doamna de la agenția de bilete de la teatru ne-a întrebat la ce liceu suntem, ceea ce mai scade un pic ștacheta. Nu știu ce vârstă mi-aș da dacă nu aș ști câți ani am, probabil cu vreo 3-4 mai puțin decât am, ceea ce acum poate să nu fie neapărat un lucru bun, dar pe viitor s-ar putea să devină! Psihic? Anda zice că-s o "wise old lady" și tind să cred că are dreptate. La partea cu "wise" și la partea cu "lady", desigur că bineînțeles! :))

          Așadar, deci și prin urmare, ceasul tău biologic cât de tare bate oare?