Nonconformism

          Pe vremuri, nonconformism însemna să:

- fii femeie și să joci teatru / ai o slujbă / călărești / tragi cu arma;

- fii băiat și să ai părul lung / cercel în ureche;

- să fii hippie / rocker / punker;

- să bei / fumezi;

- să ai tatuaj / pierce;

- să te declari ateu;

- să protestezi împotriva sistemului.

          În ziua de azi, ce credeți că face un om nonconformist?

Sursa, aici.

Intrebari retorice 2

          De multe ori, când mă aflu în fața unei dileme, trebuie să iau o decizie, să fac o alegere sau sunt pusă într-o situație din care pot ieși numai optând pentru ceva în detrimentul alui lucru. Și aici intervine greul. Mă agit, mă foiesc, iau în calcul toate opțiunile, pun în balanță toate posibilitățile, găsesc defecte preferinței sau plusuri soluției care nu îmi surâde neapărat, verific toate ipotezele și îmi imaginez mii de alte conexiuni sau efecte mai apropiate sau mai îndepărtate de alegerea propriu-zisă. Și în loc să fac decizia mai ușoară, o îngreunez. Nu pot alege cu sufletul, fiindcă sunt mai degrabă rațională, chibzuită, logică, decât filozoafă sau nerațională, așa că mă afund din ce în ce mai tare în păienjenișul propriei mele judecăți sau, mai bine zis, conștiințe. 

          Nu de puține ori mi s-a întâmplat să zic -deși nu o spun cu sinceritate absolută- "ce simplu ar fi fost să fiu proastă" sau "ce ușor ar fi dacă n-aș mai gândi atât". Ce simplu ar fi fost dacă aș fi putut să mă mulțumesc să trec prin școală/viață ca gâsca prin apă, dacă n-aș fi avut niciun fel de inițiativă de a-mi conduce destinul, în loc să îl las pe el să mă conducă. Ce ușor ar fi fost să n-am niciun interes și nicio plăcere în a face ceva care să mă diferențieze de restul. Aș fi ajuns, probabil, absolventă magna cum lenae a unei facultăți, casieră în mall, soție de om la fel de simplu ca mine, mamă de copil mediocru, amuzată de glume proaste, flatată de complimente răsuflate, privitoare de telenovele, amatoare de kitsch-uri, îmbrăcată sumar sau machiată țipător. Și-atunci miile de întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, gen asta, ar fi fost complet inexistente. Întrebări inexistente = probleme intelectuale inexistente = viață simplă. O dublă egalitate, sau cum să îi zic? (Nu vreau să insinuez că viața unei femei ca cea pe care am creionat-o mai sus ar fi simplă, ci doar că ar fi lipsită de răvășelile unei minți mai complexe).

          Și cum făceam eu schema matematică de mai sus, în care mă plângeam de prea multă minte, dar nu voiam nici să n-o am, am dat peste o replică în cartea lui John Updike, Rabbit Redux: "Getting ahead, you miss what the slow people see". Iar pentru că nu mă pot abține să nu mă complic singură, mă întreb oare ce e de făcut în cazul ăsta: să mă opresc din drum pentru a sorbi puțin și din seninătatea clipei sau să renunț la o scurtă bucurie de moment, în căutarea unui țel mai mare?


          Sursă foto, aici.

Intrebari retorice 1

          Parcă v-am mai spus că sunt un fel de dependentă de Tumblr, lucru ce se datorează, în mare măsură, faptului că e cu un pas înaintea Twitter-ului și cu 10 înaintea Facebook-ului în materie de noutăți (și aici mă refer la fun stuff). Din când în când, însă, cei pe care îi urmăresc mai pică și în butoiul cu melancolie și publică, printre altele, tot felul de retorisme. Știți voi, hai să fim sublimi și subliminali; dacă nu acum, atunci când?; când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? dacă ai putea să o iei de la capăt, ce ai schimba? etc șa șamd. Nu neg, ca mesaj, toate întrebările de mai sus sunt foarte inteligente, bine puse, te fac să te gândești, dar mi se par deja banalizate din cauza unei supra - exploatări. Astăzi, spre meditația mea profundă, am dat peste o astfel de întrebare un pic mai altfel. Zice ea ceva de genul: ce vârstă ai avea dacă nu ai ști ce vârsta ai? De aici dilema. 

          Fizic? Ultima dată când și-a dat cineva cu părerea, un taximetrist adică, a crezut că ies de la un bal de facultate, deci că-s cam boboacă. Unde mă duce asta? Pe la 19 ani, să zicem. Înainte de asta, doamna de la agenția de bilete de la teatru ne-a întrebat la ce liceu suntem, ceea ce mai scade un pic ștacheta. Nu știu ce vârstă mi-aș da dacă nu aș ști câți ani am, probabil cu vreo 3-4 mai puțin decât am, ceea ce acum poate să nu fie neapărat un lucru bun, dar pe viitor s-ar putea să devină! Psihic? Anda zice că-s o "wise old lady" și tind să cred că are dreptate. La partea cu "wise" și la partea cu "lady", desigur că bineînțeles! :))

          Așadar, deci și prin urmare, ceasul tău biologic cât de tare bate oare?

Aventuri cu un curier

          Joi găsesc în poartă - la adresa din buletin, nu la cea la care locuiesc propriu-zis - un fluturaș (adresat mie) de la cei de la Fan Courier, pe care scria "V-am căutat" și un număr de telefon. Sun la numărul respectiv de telefon și vorbesc cu un domn căruia îi explic că la adresa de pe colet nu o să găsească niciodată pe nimeni. Își notează adresa de la bloc (din Rovine), dar mă anunță că nu poate veni astăzi (joi) să mi-l aducă, pentru că deja coletul nu mai e la el, ci la sediu (depozit). Mă roagă să mă gândesc dacă pot să mă duc până acolo (pe la Electro) să îl ridic. Caut să găsesc pe cineva care să mă ducă, nu găsesc, mai eram și răcită, așa că îl sun pe nene să îi spun că nu pot să ajung, așa că să-mi aducă coletul a doua zi (vineri) la adresa pe care i-o furnizasem anterior (în Rovine). Bine, așa rămâne. După vreo jumătate de oră îmi dau seamă că vineri e toată lumea la serviciu și că nu e nimeni acasă, deci îl sun iar pe domnul cu pricina, îmi cer toate scuzele corespunzătoare și îl rog să noteze adresa de la job (prin centru). Zis și făcut. 

          Vineri dimineață. Veste de ultimă oră - avem liber de la lucru, nimeni la birou. După vreo jumătate de oră îmi dau seama că trebuie să îmi ajungă coletul acolo. Sun pe domnul de la Fan Courier (deja spășita), care îmi spune că nu mai e la dânsul coletul, ci la alt coleg. Mai mult decât drăguț, domnul mă roagă să îl sun a doua zi (sâmbătă) de dimineață (pe la 8) și să îi spun unde să-mi aducă coletul plimbăreț. 

          Sâmbătă dimineață. Răgușită după somn și de la răceală, mă sperii singură de vocea-mi aproape de bărbat. Mă oblig să deschid ochii la 8 și să îl sun pe Dl. Salvator. Îmi cere adresa unde să îmi aducă poznașul colet. Îi dau -iarăși- adresa de acasă (din Rovine). Întreb când să îl aștept. Până în 12. Deja mă gândeam să-i dau și lui ceva pentru deranjul pe care l-am provocat, dar...n-a mai ajuns nici până acum.

          Nu e cine știe ce valoare în ăl colet, dar parcă l-aș vrea. Întrebarea este: să îl mai sun pe nenea sau nu?

Dilemele copilariei

Toti stim reclamele alea cu intrebari usor stupide, gen "Cat de mare e un ou mic?". Si ni se par stupide tocmai pentru ca noi, oameni in toata firea, n-am recunoaste niciodata ca, atunci cand eram si noi mici, aveam dileme inca si mai stupide. Si uite ca eu imi iau inima in dinti si recunosc o chestiune care in copilarie mi-a solicitat multe ore de meditatie si gandire. 

Mi-am amintit ieri, in timp ce mancam crema de ciocolata, de dilema borcanului. Mai jos am surprins cateva imagini reprezentative cu un borcan care, dupa cum se poate observa, nu este rotund, ci oval. Cand eram mica, ei, si cand am mai crescut un pic, de fapt, nu-mi dadeam seama cum se poate infileta un capac pe un borcan oval, in mintea mea fiind cert faptul ca, daca borcanul e oval, si capacul e asijderea. Ghiciti ce?! Nu e! :P