Fifty Shades of Nothing

Prea ocupată cu viața de zi cu zi și prea nefamiliarizată cu marile saga contemporane de succes, nu știam despre romanul Fifty Shades of Grey al autoarei britanice E. L. James decât că se bucură de o apreciere la scară largă din partea publicului. Nimic despre acțiune, nimic despre personaje, în afara câtorva citate neconcludente reperate pe Tumblr. Lipsă de informație la care se adaugă o preferință personală care mă împiedică să mă interesez de un cântec, film sau carte prea la modă, bănuind că ce poate să prindă la mase mari are șanse maxime să nu fie pe gustul meu.

Pornind de la aceste puncte de plecare, am stat puțin în cumpănă atunci când am primit pe mail de la o prietenă cele trei volume ale best-seller-ului. Citeam altă carte la momentul respectiv și nu știam nimic despre ce aveam în fața ochilor, mai ales că nu am vrut nici măcar să caut titlul în Google, unde cu siguranță aș fi găsit vreun spoiler care să strice distracția. Ooo, și câtâ dreptate am avut; ce de distracție avea să urmeze...

Căci cu mâna pe inimă vă spun că, deși cartea este - lejer spus - un roman erotic, orice persoană cu așteptări mai mari decât ale unei gospodine amatoare de telenovele va izbucni isteric în râs încă de la primele pagini. Bine, recunosc, primele pagini care se pot transforma în primele zeci de pagini cu ușurință, noi, cititorii, având aceasta supra-putere de a citi în diagonală un text pe care ar fi putut să-l plămădească și un școlar corigent cu ceva imaginație (bine, lăsând deoparte componenta porno-erotică, pe care sper că n-ar fi avut cum să și-o imagineze un școlar cu oricât de multă imaginație). 

Las deoparte orice critică sau comentariu la adresa firului narativ și a conflictului, căci sunt atât de pueril-trase de păr, dacă îmi permiteți, că numai twist-urile telenovelistice josearmandiene ar mai putea egala penibilul situațiilor narate. Personajele sunt neverosimile, iar modul lor de a acționa și reacționa este foarte puțin ancorat în realitate (în realitatea mea, recunosc), încât ai impresia că citești fie un roman SF, fie o carte fantastică cu vampiri care îi vrăjesc pe ceilalți protagoniști să facă toate lucrurile pe care le comandă ei (Twilight much?). 

Iar autoarea - o, da - autoarea... E. L. James după pseudonim, Erika Leonard pe numele ei adevărat. Genul de autoare al cărei sex îl ghicești de la rândul 2, chiar dacă n-ai citit coperta. Genul de autoare pe care o bănuiești, asa cum bine a observat Oana, de 20 de ani, când ea se apropie de 50. Și despre care spun sus și tare că este complet lipsită de vocabular, aptitudini și competențe artistice. Dar, hei (de ce ne mirăm?), compensează cu mult sex și i se iartă. Vanilla sex, BDSM, kinky, fetișuri, voi să le dați nume. Eu m-am oprit după vreo 100 de pagini, când deja mi s-a întipărit prea adânc în minte sentimentul ăla că mă uit la un film porno la care nu mă pot "bucura de acțiune" din cauză că mă distrage o regie mult prea puțin verosimilă. Cred; n-am de unde ști.

PS: Păreri (dpdv literar-artistic)?

Sursă foto, aici.

M-am "cool"-tivat

          "A devenit o tradiţie ca, la sfârşit de an, Editura şi Revista Scrisul Românesc să organizeze, sub genericul „Colocviile Scrisul Românesc“, o gamă de manifestări având în plan principal Cartea. În acest an va avea loc Sesiunea ştiinţifică pe tema Cititul. De ce citim? Ce citim? Cât citim? Efectele cititului. Participă academicieni, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, scriitori, critici şi istorici literari, directori şi redactori de reviste culturale. De asemenea, va mai avea loc lansarea numărului 100, serie nouă, al Revistei Scrisul Românesc, [...] manifestările desfășurându-se pe 8 decembrie, ora 17.00, în sala Consiliului Judeţean Dolj." Surs, gds.ro.

          Am ales să încep cu această mică introducere tocmai pentru că îmi cunosc incapacitatea de sinteză (pe care o să v-o și demonstrez în continuare) și voiam să vă prezint cu claritate pe unde mi-au mai umblat chișoarele în ultima vreme și cu ce m-am mai învrednicit de n-am prea mai scris pe blog. După cum mă lăudam în titlu, m-am "cool"-tivat; dar nu vă grăbiți să aruncați cu ouă de prepeliță în mine din cauza grafiei, fiindcă am încercat doar să indic faptul că, pe lângă importanța culturală pe care evenimentele de acest gen o au, tinzând uneori chiar spre un snobism nedisimulat, manifestarea de joi a avut și câteva aspecte destul de "cool".

          Contextul în care am ajuns acolo n-a fost unul foarte fericit, într-o primă fază. M-a sunat dna Anghel (despre care o să încetez să scriu pe blog când o să accepte să ieșim la un mojito :P) să mă roage să o însoțesc. M-am strecurat prin programul deja stufos și am ajuns la ora stabilită la Prefectură, convinsă fiind că o să fac o figurație plictisită câteva ore, reticentă că aș putea înțelege multe lucruri sau că multe îmi vor capta atenția. Și nu zic că mă așteptam să nu pricep multe lucruri că-s eu mai prostovană de fel, ci pentru că limbajul academic, deseori de lemn, își croiește, de multe ori, drum ocolitor și față de puterea de înțelegere a specialiștilor în domeniu. Iară eu, modestă cum mă știți, sunt doar o specialistă mai mică. :P Lăsând gluma deoparte, tot am încercat să îmi găsesc un loc sau un scop în sală, căci din invitații "academicieni, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, scriitori, critici şi istorici literari, directori şi redactori de reviste culturale", niciuna nu mă coafa prea tare. Și atunci am găsit o breșă ca să nu mă mai simt nelalocul meu sau în plus: m-am considerat scriitoare pe blog și, ca orice blogger(iță) care se respectă, mi-am făcut planul să scriu un articol documentat despre eveniment pe o anume temă. Așa că am scos foaia și pixul și am început să iau notițe. Și hai că deja vă demonstrai incapacitatea de sinteză de care scriam mai sus, și nici măcar nu începui povestirea!

          Mi-am ales un loc comod nu la masa principală, ci pe o laterală, ca să pot să râd diabolic (dar silențios) în caz că se spuneau bălării (observați limbajul academic care mă recomanda să particip :P). De la punctul meu de observație, am început să supraveghez sala. Lume multicică, majoritatea se cunoșteau între ei, semn de cerc închis și relativ elitist. Nu am putut să nu observ media de vârstă destul de ridicată, ținută în frâu de prezența mea și a altor câteva studente de la Litere aduse pentru figurație, care s-au și plictisit și plecat acasă după vreo oră (spre deosebire de mine, care am rămas ca un ultim mohican). Apoi s-a trecut prin momentul pupăturilor, pe care nu îl mai dezvolt, că se explică singur. Interesant de urmărit a fost felul în care s-a așezat lumea la masa principală (care cred că este masa din sala de consiliu a CJ Dolj), în special pe latura cu prezidiul, dacă pot să îi spun așa. Unele persoane erau deja așezate acolo când am ajuns. Pe măsură ce soseau VIPurile, acestora li se făcea loc cât mai în mijloc posibil, împingându-i pe cei de la margine înspre exterior. N-am putut să nu mă amuz la intervenția Președintelui CJ, Ion Prioteasa, și a Danielei Tarniță, Președinta Comisiei de Cultură din cadrul CJ, a căror așezare la masa granzilor (bine, una normală) l-a împins pe seninul domn prof. Ghidirmic cu scaunul pe culoar.

          Colocviile au fost deschise și moderate de prof. Florea Firan, pe care nu îl cunoșteam, dar al cărui nume îl precedase precum buzduganul. Am mai observat în sală, printre alții, prezențele dlui Emil Boroghină (directorul Festivalului Shakespeare), a unei pleiade de profesori de la Fac. de Litere (dl. decan M. Coșoveanu, dna Gabriela Rusu Păsărin, dragele dne Florentina Anghel și Aloisia Șorop sau dl. Geo Constantinescu), a dlui Constantin M. Popa (critic și istoric literar), a dlui Adrian Cioroianu (fost ministru de externe), a publicistului George Stanca sau doamnele bibliotecare de la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, conduse de dna Rodica Păvălan (purtător de cuvânt). Vreo 50-60 de persoane în total. Vreo 3 ore de comunicări, din care unele mai interesante, altele mai plictisitoare, primele mai lungi, următoarele în mod solicitat mai scurte, unele mai ușor de digerat, altele mai greu. Și au mai fost și lucrurile spuse care m-au pus să pun mâna pe pix, nu neapărat pentru că m-au dat pe spate, ci pentru că au atins tangențial răspunsul la întrebările pe care le-aș fi pus dacă ar fi existat timp sau răbdare și pentru întrebări. Și mă refer aici la relația dintre carte/lectură și internet. Redau foarte pe scurt câteva din lucrurile respective.

          Dl. Firan a avut o intervenție contradictorie, susținând inițial că "mulți renunță la cărți în favoarea internetului și a televizorului, dar ei nu știu cât de important e cititul", revenind apoi cu afirmația că "cititul îl putem accesa oricum grație noilor tehnologii, într-o carte, pe un ecran sau pe un telefon".

          Fostul ministru Cioroianu a citit câteva statistici menite să ne sperie. Zicea dânsul că, în anul 2010, românii au cheltuit în medie 4euro/an pe cărți, cel mai mic buget din Europa. Literatura de ficțiune a avut un declin - cărțile best-seller vânzându-se doar în 2-3 mii de exemplare -, dar s-a dezvoltat foarte tare sectorul de non-ficțiune: istorie, analiza politică, literatura motivațională sau cărți de ezoterie, hobby-uri etc. Există sub 300 de librării în România, toate la oraș, și nici soarta tipografiilor nu e prea roz, deoarece inevitabila mutare a bibliotecii pe internet (vezi tabletele) va determina moartea acestora. Am apreciat aici concluzia oarecum pacifistă: "Distincția nu e între cei care citesc pe hârtie și cei care citesc pe calculator, ci între cei care citesc și cei care nu citesc".

          Tare mi-a mai plăcut o parte a rezumatului pe care dna Pălăvan de la Bibliotecă l-a făcut comunicării proprii, în care menționa proiectul #lecturiurbane. Spunea doamna că, din experiența proprie, a observat că există 3 tipuri de oameni care citesc: școlarii (probabil se referea aici la elevi + studenți), pasionații și snobii. C-apăi bine zice!

          Au mai existat intervenții, citanii și litanii, dar niciuna care să merite menționată din perspectiva scopului pentru care am scris aici. Am salutat, ca într-un cadru prietenesc în care ne aflam, câțiva profesori de la facultate, și am încheiat seara schimbând câteva vorbe - o plăcere - cu doamnele prof. Anghel și Șorop. Deși tocmai ieșisem de la 3 ori de comunicări, cele câteva minute petrecute cu doamnele profesoare pe scările Prefecturii, în frig, m-au readus mai aproape de motivul pentru care am absolvit Facultatea de Litere: cititul e "cool"! :)

Imparatul mustelor

"Maybe there is a beast ... maybe it's only us."

- William Golding, Împăratul muștelor, Cap. 5*

*în cinstea lui William Golding,  laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, născut exact acum 100 de ani.

John Updike, un geniu

          Sunt într-un maraton contracronometru - scriu la lucrarea de disertație. Pentru că am fobie de temele clasice, de autorii ultra-studiați, de clișee și, în general, de reinventarea roții, am ales să vorbesc (adică să scriu) despre "The American Small Town in John Updike's novels" (permiteți-mi să mă mai folosesc de limba engleză și în continuare, traducerile fiind, de multe ori, ucigașele sensurilor și plăcerilor nebănuite ascunse în sintagmele și expresiile proprii unei limbi). Citind eu în ultimele zile destul de mult despre opera lui, am început să cunosc, într-o oarecare măsură, și omul. Și am vrut să descopăr mai mult, așa că m-am apucat să citesc un interviu din 2002 acordat de scriitor lui C. Reilly. Dialogul spumos de ambele părți, întrebări iscusite, răspunsuri inteligente. Ca și Reilly, și eu am fost cucerită de omul John Updike. Vă las un scurt fragment, ca să înțelegeți de ce:

"An example of John Updike’s extraordinary skill with language occurred halfway through this interview. As we were proceeding from Toward the End of Time to In the Beauty of the Lilies, Martha Updike came into the room with the sort of question so many husbands and wives exchange. She explained that she was on her way to the store and asked, “Is there anything I can bring you?” A second or two passed; the author’s brow furrowed as his mind wandered over the pantry shelves. He then responded, “Only your safe return, my dear.” It was clear from Mrs. Updike’s, and my, stunned silence that he had not delivered a rehearsed line. After a long second, she smiled and headed for the door. As she left, it was evident that one of us had been warmed by the spontaneity and affection of his words. The other was reminded that he was in the presence of a literary genius."