Vă spuneam aici că eu și Oana ne-am deplasat marți spre miercuri din capitala Olteniei în cea a Ardealului pentru a-i vedea pe cei de la Roxette în concert pe Cluj Arena. Experiență memorabilă și foarte plăcută, presărată cu momente mai frumoase și mai puțin drăguțe, așa cum se întâmplă mai mereu acolo unde e multă lume de toate soiurile.
Deși accesul pe stadion s-a făcut începând cu ora 17, pe la 18:30, când am intrat noi, abia păreau să se fi strâns câteva sute de oameni. Nu se vedea aproape nimeni în tribune, iar la nivelul gazonului doar ce începuse să se mai anime locul cu oameni care făceau ture între cabinele unde se vindeau jetoane pentru cumpărat apă/suc/bere/snacks-uri și corturile în care se vindeau ronțăielile cu pricina sau cu spectatori relaxați ce se așezaseră comod pe jos, pe plasticul ce acoperea iarba. Plana asupra noastră sentimentul că nu prea s-au vândut biletele și că vom avea parte de un stadion golaș, mai ales că la gazon erau amenajate două zone: selectul Golden Circle, zona din fața scenei, ce nu mi s-a părut mai spațios decât țarcul caprelor lui tataie de la țară, și mai accesibilul Gazon, care abia se întindea până la mijlocul terenului de fotbal.
Pe la 19 au început să cânte cei de la Les Elephants Bizzares, care au animat atmosfera cu o muzică ritmată și veselă, dar al căror concert a fost parcă prea scurt față de cel al celor de la Grimus, ce au urmat, și care m-au iritat puțin cu nevoia lor obsesivă de a fi aplaudați de publicul încă amorțit.
În jurul orei 21:15 și-au făcut apariția mult așteptații Marie Friedriksson și Per Gessle, însoțiți pe scenă de câțiva colegi (backing vocalist, chitară electrică, tobe, clape și ce-o mai fi fost pe acolo). Deja se umpluseră tribunele, iar la gazon aproape că nu mai puteai să te miști, atât de compact se strânseseră rândurile pentru a fi cât mai aproape de artiștii pentru care unii dintre noi străbătuserăm aproape toată țara (S-au anunțat 22.000 spectatori până la final!). S-a început cu hituri, s-a continuat cu piese mai lente, unele mai cunoscute, altele mai puțin, pe unele le-a cântat Marie, pe altele relaxatul Per, pe majoritatea împreună. Pe unele împreună cu publicul, care s-a descurcat onorabil la câteva refrene, dar care a dat un rateu fabulos la "It Must Have Been Love", când Marie ne-a lăsat să cântăm, am zguduit stadionul cu „It must have been love / But it’s over now”, după care s-a lăsat o liniște semi-penibilă, urmată de un hohot general de râs. Pe la ora 23 deja mă dureau pulpele de la țopăit, brațele de la aplaudat și gâtul de la cântat ceva resturi de versuri pe care le mai știam la nemuritoatele "Joyride", "Sleeping in My Car" (favorita publicului), "The Look" sau "She’s Got Nothing On (but the Radio)" (favorita mea).
Un alt moment demn de menționat a fost prezentarea colegilor care i-au însoțit pe cei de la Roxette pe scena de pe Cluj Arena, când nenea cu chitara electrică ne-a lovit la suflețel cu o "Ciocârlie" de mi se zburlise pielea pe mine, în aplauzele frenetice ale publicului. Mi s-a mai părut interesantă și explozia de baloane perfect sincronizată cu versul „In a wonderful balloon” din "Joyride", numai că mi-a părut rău de cei cărora le-au căzut în cap baloanele mari, inscripționate cu numele trupei, confecționate dintr-un plastic destul de dur.
Am cântat, am dansat, ne-am simțit bine, numai că, așa cum spuneam și la început, nu se poate să fie totul bine acolo unde e multă lume. Nu știu cum și prin ce noroc noi am nimerit în spatele unei familii cu 2 copii mici pe care i-au luat părinții pe umeri la începutul concertului. Nu numai că la început nu vedeam nimic, dar mai și dansau într-un mod periculos, încât aproape că m-au nimerit câteva șuturi și coate împărțite generos de puștiul cocoțat în cârca tătâne-so. N-a fost bai, până la urmă, că ne-am făcut, cu greu, loc mai într-o parte, dar nu m-am putut abține să nu scriu aici despre felul în care unii renunță la un minim de bun simț și despre cum îi doare la bască de binele altora atâta timp cât lor le merge treaba.
Revenind la concert, încă de la primele versuri m-a făcut Oana atentă la Marie cea îmbătrânită atât fizic, cât și vocal. Foarte statică, destul de răgușită, fără să poată să ducă singură majoritatea notelor și contând destul de mult pe backing vocalist-a ei (care, de altfel, s-a descurcat de minune). Zice Oana că dacă aduni 54 de ani cu un cancer la creier și ceva probleme medicale (Marie nu vede cu ochiul drept), nu e de mirare, și eu o secondez susținând că dacă așa o să arăt și eu în pantaloni de piele la 54 de ani... :)
Per total experiența a fost fantastică (ar fi fost și mai și dacă ar fi cântat și mult-așteptata "Milk and Toast and Honey") și sper că la fel au simțit Oana (cea căreia trebuie să îi acord meritul de a fi inventat expresia „Badass Roxette”), Iola-baby (minunata noastră gazdă la Cluuuj) și Ana-Maria (merituoasa câștigătoare a celor 2 bilete la concert oferite de My Destination Romania)! Până la următoarea întâlnire muzicală, vă las în compania celor de la Roxette:
Deși accesul pe stadion s-a făcut începând cu ora 17, pe la 18:30, când am intrat noi, abia păreau să se fi strâns câteva sute de oameni. Nu se vedea aproape nimeni în tribune, iar la nivelul gazonului doar ce începuse să se mai anime locul cu oameni care făceau ture între cabinele unde se vindeau jetoane pentru cumpărat apă/suc/bere/snacks-uri și corturile în care se vindeau ronțăielile cu pricina sau cu spectatori relaxați ce se așezaseră comod pe jos, pe plasticul ce acoperea iarba. Plana asupra noastră sentimentul că nu prea s-au vândut biletele și că vom avea parte de un stadion golaș, mai ales că la gazon erau amenajate două zone: selectul Golden Circle, zona din fața scenei, ce nu mi s-a părut mai spațios decât țarcul caprelor lui tataie de la țară, și mai accesibilul Gazon, care abia se întindea până la mijlocul terenului de fotbal.
Pe la 19 au început să cânte cei de la Les Elephants Bizzares, care au animat atmosfera cu o muzică ritmată și veselă, dar al căror concert a fost parcă prea scurt față de cel al celor de la Grimus, ce au urmat, și care m-au iritat puțin cu nevoia lor obsesivă de a fi aplaudați de publicul încă amorțit.
În jurul orei 21:15 și-au făcut apariția mult așteptații Marie Friedriksson și Per Gessle, însoțiți pe scenă de câțiva colegi (backing vocalist, chitară electrică, tobe, clape și ce-o mai fi fost pe acolo). Deja se umpluseră tribunele, iar la gazon aproape că nu mai puteai să te miști, atât de compact se strânseseră rândurile pentru a fi cât mai aproape de artiștii pentru care unii dintre noi străbătuserăm aproape toată țara (S-au anunțat 22.000 spectatori până la final!). S-a început cu hituri, s-a continuat cu piese mai lente, unele mai cunoscute, altele mai puțin, pe unele le-a cântat Marie, pe altele relaxatul Per, pe majoritatea împreună. Pe unele împreună cu publicul, care s-a descurcat onorabil la câteva refrene, dar care a dat un rateu fabulos la "It Must Have Been Love", când Marie ne-a lăsat să cântăm, am zguduit stadionul cu „It must have been love / But it’s over now”, după care s-a lăsat o liniște semi-penibilă, urmată de un hohot general de râs. Pe la ora 23 deja mă dureau pulpele de la țopăit, brațele de la aplaudat și gâtul de la cântat ceva resturi de versuri pe care le mai știam la nemuritoatele "Joyride", "Sleeping in My Car" (favorita publicului), "The Look" sau "She’s Got Nothing On (but the Radio)" (favorita mea).
Un alt moment demn de menționat a fost prezentarea colegilor care i-au însoțit pe cei de la Roxette pe scena de pe Cluj Arena, când nenea cu chitara electrică ne-a lovit la suflețel cu o "Ciocârlie" de mi se zburlise pielea pe mine, în aplauzele frenetice ale publicului. Mi s-a mai părut interesantă și explozia de baloane perfect sincronizată cu versul „In a wonderful balloon” din "Joyride", numai că mi-a părut rău de cei cărora le-au căzut în cap baloanele mari, inscripționate cu numele trupei, confecționate dintr-un plastic destul de dur.
Am cântat, am dansat, ne-am simțit bine, numai că, așa cum spuneam și la început, nu se poate să fie totul bine acolo unde e multă lume. Nu știu cum și prin ce noroc noi am nimerit în spatele unei familii cu 2 copii mici pe care i-au luat părinții pe umeri la începutul concertului. Nu numai că la început nu vedeam nimic, dar mai și dansau într-un mod periculos, încât aproape că m-au nimerit câteva șuturi și coate împărțite generos de puștiul cocoțat în cârca tătâne-so. N-a fost bai, până la urmă, că ne-am făcut, cu greu, loc mai într-o parte, dar nu m-am putut abține să nu scriu aici despre felul în care unii renunță la un minim de bun simț și despre cum îi doare la bască de binele altora atâta timp cât lor le merge treaba.
Revenind la concert, încă de la primele versuri m-a făcut Oana atentă la Marie cea îmbătrânită atât fizic, cât și vocal. Foarte statică, destul de răgușită, fără să poată să ducă singură majoritatea notelor și contând destul de mult pe backing vocalist-a ei (care, de altfel, s-a descurcat de minune). Zice Oana că dacă aduni 54 de ani cu un cancer la creier și ceva probleme medicale (Marie nu vede cu ochiul drept), nu e de mirare, și eu o secondez susținând că dacă așa o să arăt și eu în pantaloni de piele la 54 de ani... :)
Per total experiența a fost fantastică (ar fi fost și mai și dacă ar fi cântat și mult-așteptata "Milk and Toast and Honey") și sper că la fel au simțit Oana (cea căreia trebuie să îi acord meritul de a fi inventat expresia „Badass Roxette”), Iola-baby (minunata noastră gazdă la Cluuuj) și Ana-Maria (merituoasa câștigătoare a celor 2 bilete la concert oferite de My Destination Romania)! Până la următoarea întâlnire muzicală, vă las în compania celor de la Roxette: