Roma - de la Wow la Au!

M-am întors de la Roma de o săptămână și tot amân să scriu articolele pe care le am în cap. Oarecum de teamă că vor fi noi pagini la fel ca celelalte pe care le-ați tot citit și răs-citit pe bloguri sau prin ghiduri despre clișeica Cetate Eternă. Întrucâtva de teamă că sentimentul general cu care am rămas după această ultimă plimbare cu bocceluța prin lume nu va fi înțeles sau acceptat cu ușurință de iubitorii și apărătorii Romei ca destinație, reper și far al turismului, culturii și istoriei. Dar de ce să-mi fie teamă în propria mea casă virtuală?

În mare, Roma a fost pentru mine ca o mașină de curse care ajunge de la 0 la 100 în câteva secunde. Numai că invers. Am început și eu, ca atâția alții, cu un Wow! spus din suflet în fața unor construcții grandioase, supra-dimensionate, după părerea mea. Ca și cum ei ar fi avut Ceaușescu după Ceaușescu, milenii la rând, fiecare întrecându-se să ridice o Casă a Poporului mai mare și mai semeață decât a celui dinaintea lui. Colosseumul, forumurile, termele, bisericile, palatele, obeliscurile, fântânile, parcurile, orice construcție gândită și făcută de mâna omului mă face să mă gândesc că cineva a interpretat greșit scara la care acestea au fost proiectate. 

Cum credeti ca ar fi aratat aceasta campanie in Romania?

Dacă referitor la efectul Coca-Cola asupra organismului putem obiecta, eu zic că nu e loc de strâmbat din nas atunci când vine vorba despre genialitatea campaniilor desfășurate de companie. Ca să vă dau câteva exemple de astfel de campanii care știu să atragă, dar și să atingă, vă amintesc Automatul de colinde care a făcut un tur al României, Verano Coca-Cola (Costa Rica), Les Vitrines de Noel (Franța), Cabina de los deseos (Venezuela) și lista ar putea continua (puteți găsi imagini de la toate aceste evenimente pe pagina de Facebook a Coca-Cola).

Mai jos voi posta un filmuleț dintr-o campanie Coca-Cola care a avut loc recent în Spania. Trebuie să recunosc că mi-a atras atenția în mod deosebit și m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă întreb cum ar fi arătat această campanie dacă ar fi avut loc în România. Postând același filmuleț pe profilul meu de Facebook și punând aceeași întrebare, am primit următoarele răspunsuri: 

Badass Roxette

          Vă spuneam aici că eu și Oana ne-am deplasat marți spre miercuri din capitala Olteniei în cea a Ardealului pentru a-i vedea pe cei de la Roxette în concert pe Cluj Arena. Experiență memorabilă și foarte plăcută, presărată cu momente mai frumoase și mai puțin drăguțe, așa cum se întâmplă mai mereu acolo unde e multă lume de toate soiurile.
          Deși accesul pe stadion s-a făcut începând cu ora 17, pe la 18:30, când am intrat noi, abia păreau să se fi strâns câteva sute de oameni. Nu se vedea aproape nimeni în tribune, iar la nivelul gazonului doar ce începuse să se mai anime locul cu oameni care făceau ture între cabinele unde se vindeau jetoane pentru cumpărat apă/suc/bere/snacks-uri și corturile în care se vindeau ronțăielile cu pricina sau cu spectatori relaxați ce se așezaseră comod pe jos, pe plasticul ce acoperea iarba. Plana asupra noastră sentimentul că nu prea s-au vândut biletele și că vom avea parte de un stadion golaș, mai ales că la gazon erau amenajate două zone: selectul Golden Circle, zona din fața scenei, ce nu mi s-a părut mai spațios decât țarcul caprelor lui tataie de la țară, și mai accesibilul Gazon, care abia se întindea până la mijlocul terenului de fotbal.
          Pe la 19 au început să cânte cei de la Les Elephants Bizzares, care au animat atmosfera cu o muzică ritmată și veselă, dar al căror concert a fost parcă prea scurt față de cel al celor de la Grimus, ce au urmat, și care m-au iritat puțin cu nevoia lor obsesivă de a fi aplaudați de publicul încă amorțit.
          În jurul orei 21:15 și-au făcut apariția mult așteptații Marie Friedriksson și Per Gessle, însoțiți pe scenă de câțiva colegi (backing vocalist, chitară electrică, tobe, clape și ce-o mai fi fost pe acolo). Deja se umpluseră tribunele, iar la gazon aproape că nu mai puteai să te miști, atât de compact se strânseseră rândurile pentru a fi cât mai aproape de artiștii pentru care unii dintre noi străbătuserăm aproape toată țara (S-au anunțat 22.000 spectatori până la final!). S-a început cu hituri, s-a continuat cu piese mai lente, unele mai cunoscute, altele mai puțin, pe unele le-a cântat Marie, pe altele relaxatul Per, pe majoritatea împreună. Pe unele împreună cu publicul, care s-a descurcat onorabil la câteva refrene, dar care a dat un rateu fabulos la "It Must Have Been Love", când Marie ne-a lăsat să cântăm, am zguduit stadionul cu „It must have been love / But it’s over now”, după care s-a lăsat o liniște semi-penibilă, urmată de un hohot general de râs. Pe la ora 23 deja mă dureau pulpele de la țopăit, brațele de la aplaudat și gâtul de la cântat ceva resturi de versuri pe care le mai știam la nemuritoatele "Joyride", "Sleeping in My Car" (favorita publicului), "The Look" sau "She’s Got Nothing On (but the Radio)" (favorita mea).
          Un alt moment demn de menționat a fost prezentarea colegilor care i-au însoțit pe cei de la Roxette pe scena de pe Cluj Arena, când nenea cu chitara electrică ne-a lovit la suflețel cu o "Ciocârlie" de mi se zburlise pielea pe mine, în aplauzele frenetice ale publicului. Mi s-a mai părut interesantă și explozia de baloane perfect sincronizată cu versul „In a wonderful balloon” din "Joyride", numai că mi-a părut rău de cei cărora le-au căzut în cap baloanele mari, inscripționate cu numele trupei, confecționate dintr-un plastic destul de dur.
          Am cântat, am dansat, ne-am simțit bine, numai că, așa cum spuneam și la început, nu se poate să fie totul bine acolo unde e multă lume. Nu știu cum și prin ce noroc noi am nimerit în spatele unei familii cu 2 copii mici pe care i-au luat părinții pe umeri la începutul concertului. Nu numai că la început nu vedeam nimic, dar mai și dansau într-un mod periculos, încât aproape că m-au nimerit câteva șuturi și coate împărțite generos de puștiul cocoțat în cârca tătâne-so. N-a fost bai, până la urmă, că ne-am făcut, cu greu, loc mai într-o parte, dar nu m-am putut abține să nu scriu aici despre felul în care unii renunță la un minim de bun simț și despre cum îi doare la bască de binele altora atâta timp cât lor le merge treaba.
          Revenind la concert, încă de la primele versuri m-a făcut Oana atentă la Marie cea îmbătrânită atât fizic, cât și vocal. Foarte statică, destul de răgușită, fără să poată să ducă singură majoritatea notelor și contând destul de mult pe backing vocalist-a ei (care, de altfel, s-a descurcat de minune). Zice Oana că dacă aduni 54 de ani cu un cancer la creier și ceva probleme medicale (Marie nu vede cu ochiul drept), nu e de mirare, și eu o secondez susținând că dacă așa o să arăt și eu în pantaloni de piele la 54 de ani... :)
          Per total experiența a fost fantastică (ar fi fost și mai și dacă ar fi cântat și mult-așteptata "Milk and Toast and Honey") și sper că la fel au simțit Oana (cea căreia trebuie să îi acord meritul de a fi inventat expresia „Badass Roxette”), Iola-baby (minunata noastră gazdă la Cluuuj) și Ana-Maria (merituoasa câștigătoare a celor 2 bilete la concert oferite de My Destination Romania)! Până la următoarea întâlnire muzicală, vă las în compania celor de la Roxette:

Prin ochii mei: Finala UEFA Europa League

Suporteri spanioli în Piața Muncii

          Când m-a rugat Cris să o însoțesc la finala UEFA Europa League ce urma să aibă loc pe Arena Națională din București, mi-am frecat frenetic palmele și un zâmbet aproape diabolic mi s-a întins pe față. Căci am ceva plăcere pentru sport și cunoștințe despre joc, astfel încât să apreciez unul cu adevărat important și reușit, așa cum preconizam că va fi cel dintre Atletico Madrid și Athletic Bilbao.

          Încă de la intrarea în București am putut observa suporteri ai celor două echipe, dar și români așteptând începerea meciului îmbrăcați în echipamentul ai naționalei noastre. La radio parcă se dăduse drumul la știri despre meci: statistici, informații din trafic, detalii organizatorice. Metroul răsuna de scandări, iar Piața Muncii era alb-roșie și înțesată de suporteri. Brusc, nu m-am mai simțit ca un provincial venit în marea metropolă ca să aibă acces la un eveniment. Eram deja parte a grupului, a șuvoiului gălăgios care se îndrepta din inerție către porțile arenei. Nici n-am simțit când am ajuns la porțile stadionului, căci drumul a părut scurt alături de toți necunoscuții aceia care îți zâmbeau, care se opreau să facă poze cu tine, care îți vorbeam ca și cum te știau de-o viață. Bună dispoziție, speranță și optimism, așa aș rezuma drumul către Arena Națională.

          Ajunși acolo, am trecut destul de ușor de controlul de securitate (bine, asta poate și grație fețelor noastre de copii nevinovați) și am șovăit puțin în fața chitului gata să ne înghită. Impunător pe dinafară, stadionul nu s-a lăsat mai prejos nici înăuntru, demonstrându-și standardul (ELITE, categoria 4, dacă nu mă înșel) cu prisosință. M-am simțit ca într-una din marile capitale ale fotbalului mondial și mi-am adus aminte de stadioanele Camp Nou din Barcelona și de San Siro din Milano, vizitate în 2008 și 2009. 

          S-a stat destul de bine la capitolul organizare. Rezerve impresionante de ronțăieli (popcorn, chips-uri, hot-dog) și răcoritoare au stat la dispoziția publicului, astfel încât cozile au fost pe cât de mici posibile. Într-adevăr, prețurile erau pe măsură, le-aș numi chiar europene (irony intended), dar bănuiesc că ne așteptam cu toții la asta. Înapoi pe teren, peste tot erau stewarzi (agenți sau cum li s-o zice) care te îndrumau către locul tău și care au vegheat pe tot parcursul meciului să nu existe probleme. Bine, cu excepția bilbaino-ului din fața mea, care a fumat ca un turc, și a celor doi suporteri ai Științei care au năvălit pe teren. :P

          Înainte de începerea partidei, ne-am făcut comozi și am început să ne cunoaștem vecinii. Eram în inelul 2, într-o laterală a porții din dreapta (cum privești la teren de la tribuna oficială), înconjurați de suporteri ai lui Athletic. Cei 4 din fața noastră ne-au pus repede în temă cu privire la situația politică a Țării Bascilor și a pornirilor independentiste, ne-au arătat steagul lor, ne-au învățat ceva scandări pro Bilbao pe care nu le-am înțeles și, în general, ne-au transmis o stare de exaltare și o bună dispoziție extraordinare. M-am abținut, însă, să fiu exagerat de pro-Bilbao după ce mi s-a părut de blamat atitudinea suporterilor lui Athletic (altfel excelentă) când a venit vorba de intonarea imnurilor lui Atletico Madrid sau al Spaniei. Știu că huiduielile sunt un lucru comun pe stadioanele de fotbal, dar la un asemenea nivel al unei competiții de asemenea amploare, eu m-aș fi limitat la a-mi încuraja echipa favorită. Chestiune de gust și de fanatism, probabil...

Festivitatea de deschidere

          Și s-a pornit nebunia odată cu ceremonia de deschidere, despre care n-o să scriu foarte multe, decât că a fost deosebită și că puteți citi mai multe despre ea aici. Meciul, în sinea lui, nu mi s-a părut nici pe sfert atât de bun ca deschiderea sau ca spectacolul din tribune. Falcao de la madrileni a tranșat meciul în prima repriză, iar coechipierul lui, Diego, l-a închis prin minutul 85 la scorul de 3 - 0. Victorie clară a echipei din Madrid, care a dominat jocul din toate punctele de vedere, și al cărei portar nu a avut prea mult de furcă cu anemicele atacuri ale lui Athletic Bilbao. Asta zic eu, dar apoi eu nu mă pricep chiar așa de bine la fotbal...

Banner afișat de suporterii madrileni

          Mi-a plăcut, însă, indubitabil mai mult, prestația celor două galerii. În timp ce bascii au fost superiori numerici și în multe rânduri au făcut legea în tribune, madrilenii au fost mai spectaculoși în coregrafie (dacă o pot numi așa), arborând fiecare câte o plăcuță colorată ce a contribuit la formarea steagurilor Spaniei și al clubului și un steag imens pe care scria Orgullosos.

Festivitatea de premiere

          Nu mai menționez deja arhi-cunoscutele momente cu Justice for Craiova sau cu Mitică la pușcărie, dar nu uit să îi dau o bilă neagră lui Marius Vintilă, prezentatorul partidei, care i-a anunțat câștigători, la finalul celor 90 de minute, pe cei de la Bilbao. Totul s-a terminat cu o festivitate de premiere (ridicarea cupei) fastuoasă, dar care nu a fost urmată de un tur de onoare al stadionului, așa cum unii dintre noi am așteptat.

          Experiența a fost una excelentă, dar închei cu dorința ca pe viitor să vedem mai puțină politică în burta chitului în care toți intrăm ca să ne deconectăm...

PS: Mulțumesc, Cris! :)

Miss Romania la concertul Krypton

     Am ramas in urma cu articolele de pe blog, iar de cateva zile ma tot tin sa nu uit sa scriu despre ultimele "ieseli" sociale la care am luat parte, dar niciodata nu imi fac timpul necesar. Asa ca astazi mi-am eliberat cateva ore in agenda ca sa scriu pe blog. Da, am zis bine, ORE, pentru ca aseara, la concertul Krypton din Cafe Play (la care am ajuns prin curtoazia Andei), am luat multe notite care trebuie neaparat puse "pe hartie". :P
     Am ajuns la locul cu pricina in jurul orei 9 fara un sfert, concertul fiind anuntat pentru ora 9. De asteptat, de altfel, a inceput, propriu-zis, la 10, iar baietii au avut un start cam timid, in ciuda faptului ca prima piesa a fost singura din repertoriul lor (din vechiul lor repertoriu, de pe vremea Fodorului) pe care o stia publicul: "Iti mai aduci aminte". Piesele proprii au alternat cu interpretari ale altor melodii, printre care "Supergirl" (Reamonn) sau "This Love" (Maroon 5), care au reusit sa mai antreneze publicul. Eugen Mihaiescu, chitaristul formatiei, a asigurat cel mai bine interactiunea cu publicul si, la sfarsitul primelor 45 de minute de spectacol, i-a prezentat pe ceilalti componenti ai trupei: Fernando (tobe), Catalin (bas) si... Florin - Miss Romania (voce).

     Bineinteles ca nu putem trece peste momentul "Miss Romania" fara sa facem si noi cateva remarce si observatii mai mult ironice si mai putin subtile. Baiat frumos, cu o oarecare carisma data de un zambet si niste gropite care au cam provocat oarecare tremurici la o masa exclusiv feminina alaturata noua, Florin, cunoscut si de la emisiunea Megastar, a demonstrat o voce bunicica. Problemele au survenit acolo unde cei sau cele din public si-ar fi dorit sa vada mai mult un artist si mai putin un cochet care "simpte" muzica, inchide ochii atunci cand canta, are abilitati de dans din sold, gadila chitara, bea apa si lasa sticla sa ii alunece delicat si senzual din mana si multe alte rautacisme pe care nu mi le mai amintesc acum. Concluzia noastra e, ca peste vreo 10 ani, cand va fi mai barbat decat baiat, Florin va fi un artist desavarsit!

     Dar sa revenim la spectacol! Dupa o pauza de vreo 20-25 de minute, Krypton-ii au revenit la instrumente si ne-au mai binedispus cu ceva cover-uri: "It's my life" (Bon Jovi), "I feel good" (James Brown) sau "Let me entertain you" (Robbie Williams). Publicul a intrat in delir atunci cand a fost invitat in fata nimeni-altul decat craioveanul nostru, Claudiu Mirea, care a fost aplaudat la scena deschisa (daca putem zice asta in absenta unei scene :P). Finalul a fost unul circular, cantandu-se din nou, de data asta impreuna cu publicul animat, "Iti mai aduci aminte". S-a cerut bis, Eugen (care trebuie sa recunosc ca m-a cucerit) a glumit pe tema asemanarii dintre bis si miss, iar trupa a mai cantat vreo 2 piese pana sa plece definitiv "in culise".

     Subiectiv si fara sa ma pricep prea mult, reprezentatia per total mi s-a parut a fi una bunicica, punctand excelentele prestatii ale lui Eugen (atat ca prezenta cat si ca minuni scoase din chitara electrica) si Fernando (care a facut-o pe Oana sa planga dupa un set de tobe - cadou de Craciun). Pentru dovezi cu privire la parerea noastra despre Miss (adica filmulete de la concert), va invit sa aruncati un ochi aici. Pozele le gasiti aici!