 |
| Suporteri spanioli în Piața Muncii |
Când m-a rugat Cris să o însoțesc la finala UEFA Europa League ce urma să aibă loc pe Arena Națională din București, mi-am frecat frenetic palmele și un zâmbet aproape diabolic mi s-a întins pe față. Căci am ceva plăcere pentru sport și cunoștințe despre joc, astfel încât să apreciez unul cu adevărat important și reușit, așa cum preconizam că va fi cel dintre Atletico Madrid și Athletic Bilbao.
Încă de la intrarea în București am putut observa suporteri ai celor două echipe, dar și români așteptând începerea meciului îmbrăcați în echipamentul ai naționalei noastre. La radio parcă se dăduse drumul la știri despre meci: statistici, informații din trafic, detalii organizatorice. Metroul răsuna de scandări, iar Piața Muncii era alb-roșie și înțesată de suporteri. Brusc, nu m-am mai simțit ca un provincial venit în marea metropolă ca să aibă acces la un eveniment. Eram deja parte a grupului, a șuvoiului gălăgios care se îndrepta din inerție către porțile arenei. Nici n-am simțit când am ajuns la porțile stadionului, căci drumul a părut scurt alături de toți necunoscuții aceia care îți zâmbeau, care se opreau să facă poze cu tine, care îți vorbeam ca și cum te știau de-o viață. Bună dispoziție, speranță și optimism, așa aș rezuma drumul către Arena Națională.
Ajunși acolo, am trecut destul de ușor de controlul de securitate (bine, asta poate și grație fețelor noastre de copii nevinovați) și am șovăit puțin în fața chitului gata să ne înghită. Impunător pe dinafară, stadionul nu s-a lăsat mai prejos nici înăuntru, demonstrându-și standardul (ELITE, categoria 4, dacă nu mă înșel) cu prisosință. M-am simțit ca într-una din marile capitale ale fotbalului mondial și mi-am adus aminte de stadioanele Camp Nou din Barcelona și de San Siro din Milano, vizitate în 2008 și 2009. 
S-a stat destul de bine la capitolul organizare. Rezerve impresionante de ronțăieli (popcorn, chips-uri, hot-dog) și răcoritoare au stat la dispoziția publicului, astfel încât cozile au fost pe cât de mici posibile. Într-adevăr, prețurile erau pe măsură, le-aș numi chiar europene (irony intended), dar bănuiesc că ne așteptam cu toții la asta. Înapoi pe teren, peste tot erau stewarzi (agenți sau cum li s-o zice) care te îndrumau către locul tău și care au vegheat pe tot parcursul meciului să nu existe probleme. Bine, cu excepția bilbaino-ului din fața mea, care a fumat ca un turc, și a celor doi suporteri ai Științei care au năvălit pe teren. :P
Înainte de începerea partidei, ne-am făcut comozi și am început să ne cunoaștem vecinii. Eram în inelul 2, într-o laterală a porții din dreapta (cum privești la teren de la tribuna oficială), înconjurați de suporteri ai lui Athletic. Cei 4 din fața noastră ne-au pus repede în temă cu privire la situația politică a Țării Bascilor și a pornirilor independentiste, ne-au arătat steagul lor, ne-au învățat ceva scandări pro Bilbao pe care nu le-am înțeles și, în general, ne-au transmis o stare de exaltare și o bună dispoziție extraordinare. M-am abținut, însă, să fiu exagerat de pro-Bilbao după ce mi s-a părut de blamat atitudinea suporterilor lui Athletic (altfel excelentă) când a venit vorba de intonarea imnurilor lui Atletico Madrid sau al Spaniei. Știu că huiduielile sunt un lucru comun pe stadioanele de fotbal, dar la un asemenea nivel al unei competiții de asemenea amploare, eu m-aș fi limitat la a-mi încuraja echipa favorită. Chestiune de gust și de fanatism, probabil...
 |
| Festivitatea de deschidere |
Și s-a pornit nebunia odată cu ceremonia de deschidere, despre care n-o să scriu foarte multe, decât că a fost deosebită și că puteți citi mai multe despre ea aici. Meciul, în sinea lui, nu mi s-a părut nici pe sfert atât de bun ca deschiderea sau ca spectacolul din tribune. Falcao de la madrileni a tranșat meciul în prima repriză, iar coechipierul lui, Diego, l-a închis prin minutul 85 la scorul de 3 - 0. Victorie clară a echipei din Madrid, care a dominat jocul din toate punctele de vedere, și al cărei portar nu a avut prea mult de furcă cu anemicele atacuri ale lui Athletic Bilbao. Asta zic eu, dar apoi eu nu mă pricep chiar așa de bine la fotbal...
 |
| Banner afișat de suporterii madrileni |
Mi-a plăcut, însă, indubitabil mai mult, prestația celor două galerii. În timp ce bascii au fost superiori numerici și în multe rânduri au făcut legea în tribune, madrilenii au fost mai spectaculoși în coregrafie (dacă o pot numi așa), arborând fiecare câte o plăcuță colorată ce a contribuit la formarea steagurilor Spaniei și al clubului și un steag imens pe care scria Orgullosos.
 |
| Festivitatea de premiere |
Nu mai menționez deja arhi-cunoscutele momente cu Justice for Craiova sau cu Mitică la pușcărie, dar nu uit să îi dau o bilă neagră lui Marius Vintilă, prezentatorul partidei, care i-a anunțat câștigători, la finalul celor 90 de minute, pe cei de la Bilbao. Totul s-a terminat cu o festivitate de premiere (ridicarea cupei) fastuoasă, dar care nu a fost urmată de un tur de onoare al stadionului, așa cum unii dintre noi am așteptat.
Experiența a fost una excelentă, dar închei cu dorința ca pe viitor să vedem mai puțină politică în burta chitului în care toți intrăm ca să ne deconectăm...
PS: Mulțumesc, Cris! :)
