S-a incheiat competitia #MyBBB

Dacă în urmă cu câteva săptămâni / zile ați primit de la mine mesaje pe Facebook, Twitter și alte rețele de socializare în care vă ceream ajutorul pentru competiția Biggest Baddest Bucket List by My Destination la care participam, voiam să vă anunț că s-a terminat (perioada de votare). Câștigătorii vor fi anunțați în 14 zile, dar până atunci am o datorie de onoare de a vă mulțumi vouă, celor care m-ați suportat în toată această perioadă, m-ați votat, ați distribuit postările mele despre competiție, ați scris pe blogurile voastre despre încercarea mea sau m-ați sprijinit afișând bannere. Am încercat, pe cât posibil, să mulțumesc fiecăruia, pentru că rezultatul final nu înseamnă altceva decât suma eforturilor voastre colective, pentru care vă sunt recunoscătoare.

Până voi primi niște statistici oficiale din partea organizatorilor, să vă las cu câteva date la care am momentan acces:

Cum ar fi o finala Bucuresti-Sibiu?

Cei care se învârt în mediul online în sfera turismului (și mai ales în cea a turismului internațional), au auzit măcar de Anil Polat, călător în jurul lumii și blogger pe foxnomad.com, care organizează anual o competiție a celor mai interesante orașe în care să călătorești, numită Best City to Visit Tournament. Bazată în întregime pe propunerile și voturile cititorilor, care au proclamat până acum orașe precum Porto sau Sarajevo drept cele mai dezirabile pentru călătorii, competiția este - evident - subiectivă, fiind ușor de câștigat de un oraș ai cărui locuitori sau fani se raliază pentru a-l susține.

La momentul de față, concursul a ajuns deja în etapa șaisprezecimilor, incluzând încă pe tabloul principal două orașe din România, București (propus de Earl) și Sibiu (nominalizat de Adrian). Ambele orașe au avut un parcurs frumos, eliminând oponente mult mai cunoscute. Mai jos, rezultatele pe runde.

Cu prieteni 2.0 ca ei, nimic nu pare imposibil

Știți deja de aventura la care m-am înhămat, de a promova România ca destinație turistică și de a și câștiga ca premiu o excursie de 6 luni de zile pe 6 continente din această frumoasă nebunie. Că e posibil sau nu, că urmăresc cai verzi pe pereți au ba, contează mai puțin. Mai mult, zic eu, e important să încerci, iar atunci când tu încerci și prietenii tăi sunt alături de tine, deja ți se lipește un zâmbet tâmp de față și nu mai poți să scapi de el. Așa zâmbesc eu când văd prieteni 2.0 (nume generic pentru prieteni, amici, cunoscuți sau chiar oameni cu care n-am interacționat niciodată) că votează, că distribuie aplicarea pe rețelele sociale, că recomandă link-ul către înregistrarea mea pe blogurile lor, că scriu articole despre mine sau preiau banner-ul de promovare.

Cu mulțumiri generoase pentru toată lumea, voiam să fac și o scurtă trecere în revistă a celor care, în măsura posibilităților, pun umărul și mă ajută cu promovarea online a inițiaiativei:

Vreau sa castig o excursie de 6 luni in jurul lumii. Ma ajuti?

Dacă sunteți pasionați de călătorii, sigur ați auzit până acum de una dintre cele mai mari competiții de travel - The Biggest Baddest Bucket List, organizată de foștii mei colegi de la My Destination. În joc este o excursie de 6 luni de zile pe 6 continente, cu toate cheltuielile acoperite de organizatori, plus bani de buzunar pentru câștigător. Având călătoriile în sânge precum piticii pe creier, am decis că la un astfel de premiu nu pot să zic pas, așa că ... m-am înscris în concurs!

Ce am făcut:

- am trimis un video de promovare a Bucureștiului, pus cap la cap de dom' Ovidiu (cu mulțumirile de rigoare);

- am scris o poveste despre o întâmplare dintr-o excursie pe Transfăgărășan;

- am atașat 3 fotografii cu mine.

Deși aveam libertatea să îmi aleg orice destinații din lume pentru a le promova prin filmuleț, text și imagini, am ales ce am mai drag. Am ales România. Dacă vă place rezultatul muncii mele, pentru că îmi apreciați inițiativa, din patriotism sau pentru că îmi sunteți prieteni, puteți să mă votați până pe 31 martie accesând acest link (Vote for this entry, vezi foto jos). 

Vă sunt extrem de recunoscătoare și dacă dați vestea mai departe astfel:

- distribuind pe rețelele sociale link-ul către intrarea mea în concurs;

- distribuind pe rețelele sociale link-ul către acest articol;

- scriind pe blogurile voastre despre participarea mea la acest concurs;

- preluând pe blogurile voastre bannerul alăturat 

sau venind cu orice altă idee de popularizare care nu îmi vine mie acum în minte (e târziu în noapte când scriu acest articol și, drept să vă spun, am și un pic de emoții).

Nu îmi pare rău nici dacă, inspirați fiind, decideți să vă înscrieți la concurs, căci cu o șansă ca asta ne întâlnim o dată în viață!

Acestea fiind zise, să înceapă nebunia! :)

Scam City: Bucharest

Sunt mare fană a emisiunilor de călătorii, iar când zic mare mă refer la faptul că sufăr de o plăcere neînțeleasă de a sta pironită în fața televizorului cu ochii după unii care trebuie să supraviețuiască în jungla amazoniană, să bată palma cu leul în Africa sau să mănânce șerpălăi prin Asia. Fie că sunt documentare generale sau serii de emisiuni în care străbatem lumea pe urmele unui singur explorator / realizator, eu stau acolo cuminte și le privesc și îmi iau porția de dor de ducă de la ele. Și, pe lângă asta, mă și documentez și iau notițe mentale, să știu cum să mă feresc de insecte în junglă sau ce să fac dacă mă apropii de un elefant și-și înfoaie urechile la mine; adică să fug. Mă rog, ați prins ideea, e o activitate atât relaxantă, cât și educativă, chit că n-o să pun vreodată în practică aceste învățăminte. Cam așa aș fi gândit până săptămâna trecută, înainte de a se dovedi că uneori e bine să te mai uiți și la TV.

Prin ochii mei: Finala UEFA Europa League

Suporteri spanioli în Piața Muncii

          Când m-a rugat Cris să o însoțesc la finala UEFA Europa League ce urma să aibă loc pe Arena Națională din București, mi-am frecat frenetic palmele și un zâmbet aproape diabolic mi s-a întins pe față. Căci am ceva plăcere pentru sport și cunoștințe despre joc, astfel încât să apreciez unul cu adevărat important și reușit, așa cum preconizam că va fi cel dintre Atletico Madrid și Athletic Bilbao.

          Încă de la intrarea în București am putut observa suporteri ai celor două echipe, dar și români așteptând începerea meciului îmbrăcați în echipamentul ai naționalei noastre. La radio parcă se dăduse drumul la știri despre meci: statistici, informații din trafic, detalii organizatorice. Metroul răsuna de scandări, iar Piața Muncii era alb-roșie și înțesată de suporteri. Brusc, nu m-am mai simțit ca un provincial venit în marea metropolă ca să aibă acces la un eveniment. Eram deja parte a grupului, a șuvoiului gălăgios care se îndrepta din inerție către porțile arenei. Nici n-am simțit când am ajuns la porțile stadionului, căci drumul a părut scurt alături de toți necunoscuții aceia care îți zâmbeau, care se opreau să facă poze cu tine, care îți vorbeam ca și cum te știau de-o viață. Bună dispoziție, speranță și optimism, așa aș rezuma drumul către Arena Națională.

          Ajunși acolo, am trecut destul de ușor de controlul de securitate (bine, asta poate și grație fețelor noastre de copii nevinovați) și am șovăit puțin în fața chitului gata să ne înghită. Impunător pe dinafară, stadionul nu s-a lăsat mai prejos nici înăuntru, demonstrându-și standardul (ELITE, categoria 4, dacă nu mă înșel) cu prisosință. M-am simțit ca într-una din marile capitale ale fotbalului mondial și mi-am adus aminte de stadioanele Camp Nou din Barcelona și de San Siro din Milano, vizitate în 2008 și 2009. 

          S-a stat destul de bine la capitolul organizare. Rezerve impresionante de ronțăieli (popcorn, chips-uri, hot-dog) și răcoritoare au stat la dispoziția publicului, astfel încât cozile au fost pe cât de mici posibile. Într-adevăr, prețurile erau pe măsură, le-aș numi chiar europene (irony intended), dar bănuiesc că ne așteptam cu toții la asta. Înapoi pe teren, peste tot erau stewarzi (agenți sau cum li s-o zice) care te îndrumau către locul tău și care au vegheat pe tot parcursul meciului să nu existe probleme. Bine, cu excepția bilbaino-ului din fața mea, care a fumat ca un turc, și a celor doi suporteri ai Științei care au năvălit pe teren. :P

          Înainte de începerea partidei, ne-am făcut comozi și am început să ne cunoaștem vecinii. Eram în inelul 2, într-o laterală a porții din dreapta (cum privești la teren de la tribuna oficială), înconjurați de suporteri ai lui Athletic. Cei 4 din fața noastră ne-au pus repede în temă cu privire la situația politică a Țării Bascilor și a pornirilor independentiste, ne-au arătat steagul lor, ne-au învățat ceva scandări pro Bilbao pe care nu le-am înțeles și, în general, ne-au transmis o stare de exaltare și o bună dispoziție extraordinare. M-am abținut, însă, să fiu exagerat de pro-Bilbao după ce mi s-a părut de blamat atitudinea suporterilor lui Athletic (altfel excelentă) când a venit vorba de intonarea imnurilor lui Atletico Madrid sau al Spaniei. Știu că huiduielile sunt un lucru comun pe stadioanele de fotbal, dar la un asemenea nivel al unei competiții de asemenea amploare, eu m-aș fi limitat la a-mi încuraja echipa favorită. Chestiune de gust și de fanatism, probabil...

Festivitatea de deschidere

          Și s-a pornit nebunia odată cu ceremonia de deschidere, despre care n-o să scriu foarte multe, decât că a fost deosebită și că puteți citi mai multe despre ea aici. Meciul, în sinea lui, nu mi s-a părut nici pe sfert atât de bun ca deschiderea sau ca spectacolul din tribune. Falcao de la madrileni a tranșat meciul în prima repriză, iar coechipierul lui, Diego, l-a închis prin minutul 85 la scorul de 3 - 0. Victorie clară a echipei din Madrid, care a dominat jocul din toate punctele de vedere, și al cărei portar nu a avut prea mult de furcă cu anemicele atacuri ale lui Athletic Bilbao. Asta zic eu, dar apoi eu nu mă pricep chiar așa de bine la fotbal...

Banner afișat de suporterii madrileni

          Mi-a plăcut, însă, indubitabil mai mult, prestația celor două galerii. În timp ce bascii au fost superiori numerici și în multe rânduri au făcut legea în tribune, madrilenii au fost mai spectaculoși în coregrafie (dacă o pot numi așa), arborând fiecare câte o plăcuță colorată ce a contribuit la formarea steagurilor Spaniei și al clubului și un steag imens pe care scria Orgullosos.

Festivitatea de premiere

          Nu mai menționez deja arhi-cunoscutele momente cu Justice for Craiova sau cu Mitică la pușcărie, dar nu uit să îi dau o bilă neagră lui Marius Vintilă, prezentatorul partidei, care i-a anunțat câștigători, la finalul celor 90 de minute, pe cei de la Bilbao. Totul s-a terminat cu o festivitate de premiere (ridicarea cupei) fastuoasă, dar care nu a fost urmată de un tur de onoare al stadionului, așa cum unii dintre noi am așteptat.

          Experiența a fost una excelentă, dar închei cu dorința ca pe viitor să vedem mai puțină politică în burta chitului în care toți intrăm ca să ne deconectăm...

PS: Mulțumesc, Cris! :)

Cuvantul zilei: eficienta

          În Parcul Cișmigiu, un exemplu pur românesc de inteligență și eficiență...

Aventuri cu un curier II

          Pentru cei care au urmărit prima parte a aventurilor cu un curier pe care le-am relatat aici și vor să știe dacă l-am sunat sau nu pe domnul cu pricina, îmi iau revanșa acum. Poate vă întrebați de ce trebuie să scriu o continuare la articol și nu am pus un Later edit la cel precedent. Răspunsul e simplu: aventura nu s-a încheiat acolo!

          Nu, nu l-am sunat pe domn. Nici sâmbătă, cu atât mai puțin duminică. Nici luni și nici marți, și nici el pe mine. Miercuri, însă, convinsă că deja coletul meu trebuie să fi ajuns la sediul firmei de curierat, plănuiesc să-mi fac drum până acolo. Inspirația divină m-a făcut să dau un telefon înainte, doar ca să aflu că pachetul încă era pe traseu. La nici 2 ore după, primesc un telefon de la domnul cu pricina, să-și ceară scuze că nu știe de ce nu a ajuns coletul la mine, fiindcă el l-a dat unui coleg să mi-l aducă. In fine, discuții inutile la telefon, zice că vine și...vine! Acuma, și eu ca tot omul, mă simțeam prost pentru toată nebuneala, mare parte din care era din vina mea, așa că iau coletul și îi dau și lui acolo un Grigorescu, de-un suc. Deschid coletul după ceva vreme ca să observ că unul dintre obiectele care trebuiau să fie acolo (un tricou) lipsea. Șoc și groază, praf și pulbere, smoală și pucioasă!

          Nu zic, ambalajul cam ciudat, în sensul că era un carton lucios, de pe care scotchul cu care era sigilat putea fi foarte ușor dezlipit și lipit la loc. Bănuieli planează sumbre asupra curierilor. Mă gândeam, în sinea mea, că am dat atâtea telefoane după o cană, un șorț și o mănușă de bucătărie, de oricine și-ar fi imaginat că am acolo bani și aur. Reclamația ar fi fost de prisos, și dacă ar fi fost, și dacă n-ar fi fost de la ei, rezultatul ar fi fost același. 

          Poate au uitat cei de la București să bage și tricoul în colet, zic. Scriu la Craiova, cei de la Craiova (în speță vecinul Blogatu) scriu la București (mai precis, lui Noro Ferseta, cu care am mai colaborat în condiții excelente în trecut) și...astăzi a sunat iarăși curierul! Am ținut neapărat să scriu acest articol ca să le mulțumesc lui Noro și lui Blogatu pentru promptitudine și să îi felicit pentru plusul de încredere pe care tocmai l-au câștigat! :)

PS: Toate produsele de la Beko arată foarte bine și abia aștept să le folosesc!

O scrisoare pierduta, un inorog si bezele

          Nu, nu m-am apucat să recitesc operele lui nenea Iancu. Scriu, un pic întârziat, despre piesa Teatrului de Comedie din București, ce s-a jucat pe scena Naționalului craiovean cu ocazia zilelor orașului nostru. Ca de fiecare dată, recunosc meritele și le mulțumesc bunei mele prietene Anda și bunului ei prieten Mircea pentru curtoazie.

          Dacă prima parte a piesei nu a reușit să îmi smulgă decât câteva zâmbete răslețe, cea de-a doua s-a revanșat într-un mare fel. Mare parte din plusul câștigat i s-a datorat lui Marcel Iureș (Cațavencu) și Dorinei Chiriac (Cetățeanul Turmentat), cu un joc creativ, nou, diferit față de cațavencii și cetățenii văzuți cu alte prilejuri. Nici restul actorilor nu au dezamăgit, Vizante, Valentin Teodosiu sau George Mihăiță adoptând cu succes aerul oarecum alcaponian al scenografiei. La final, publicul generos i-a recompensat cu aplauze din belșug, presărate cu garoafe dăruite pe sărite de câțiva copii descumpăniți. Momentul în care un băiețel încărcat cu un braț de flori a depus câte una în mâinile fiecărui actor, dar i-a ocolit senin pe Iureș și, parcă, pe Dorina Chiriac, a fost extrem de amuzant. Pe măsură a fost și reacția acestora, care m-a făcut să înțeleg că nu actorii pe care i-am avut în față au fost mari, ci oamenii din spatele actorilor sunt.

          Să nu vă imaginați că am plecat de acolo dezamăgită, nu. Înainte să intre actorii pe scenă, aveam deja așteptări mari de la piesă. Imense. Unele induse de entuziasmul Andei, altele provenite din sonoritatea numelor teatrului invitat și a actorilor distribuiți, dar și de taburetele adăugate la cap de rând, semn de supravânzări. Îmi cer scuze în avans dacă o să supere paralela, dar -poate- doar dacă ar fi apărut pe scenă un inorog care ar fi defecat bezele mi s-ar fi părut mai teribil decât ceea ce mă așteptam eu să văd. Și dacă, într-adevăr, piesa s-a ridicat la un nivel înalt (dovedit și de admirația expusă aici), mie mi s-a părut că i-a lipsit ceva. Probabil unicornul... :)

Spre Bucuresti - senzatii tari in tren

     Avertizare: acest articol poate contine remarce rautacioase gratuite la adresa unor necunoscuti! :P

       Nu sunt cine stie ce "train-goer", desi am facut la viata mea cateva calatorii antologice (de la Craiova pana pe la Iasi sau Timisoara, Targu - Mures sau ... Amara), dar mersul cu trenul e una dintre cele mai atotcuprinzatoare forme de deplasare pe care le-am intalnit. Si ma refer la faptul ca un spatiu relativ mic (mai degraba stramt) poate cuprinde  o fauna atat de diversificata si specimene atat de ... pff!

      Ora 7 de dimineata. Frig si vant la Craiova. Ma sui prima in compartiment in Rapidul de Bucuresti si - recunosc - imi aleg locul de langa geam si priza, desi nu era cel trecut pe bilet (acela fiind cu spatele la sensul de mers al trenului, ceea ce imi provoaca "greturi si ameteli" :P). Incepe sa mai intre lume. Vreo 6 persoane deodata, dar nu un grup, ci random people. O purcica de vreo 30 - 35 de ani, un metru jumate si 130+ kile scoate coltii la mine: alea sunt locurile lor, sa trec la locul meu etc. Nu avea sens sa ii explic ca intelegeam si cu vorba buna; eu eram in culpa, asa ca m-am ridicat de acolo si mi-am ocupat locul de drept, ca sa nu mai existe discutii. Purcica se aseaza la fereastra, fata in fata cu ea stand sotul/prietenul/iubitul/amantul francez, cu cel putin 20 de ani peste, dar barbat bine facut, simpatic, cu oarecare eleganta galica. Langa frantuz se aseaza un nene - si asta imbracat frumos, elegantut, bine mirositor, sa zicem pe la 40 de ani. Peste drum de el sta o domnisoara cam prea gatita, dar cuminte. Eu ocup locul de langa nene, langa mine stand un baiat tot cam de varsta mea, vis-a-vis de prietena lui. Si pornim...

      Primul isi da in petec nenea de langa mine. Ii suna telefonul si iese pe culoar sa discute. Nu inchide usa, asa ca putea la fel de bine sa ramana in compartiment, fiindca auzim tot. O repede pe duduia de la telefon: "De ce ma suni de pe numarul asta? Nu de aia ti-am incarcat cartela? Suna-ma de pe celalalt, haide." Convorbirea se intrerupe pentru scurt timp. Duduia suna iar, probabil de pe numarul corect. Urmeaza un schimb de replici pe care nu le prind si concluzia colegului de bancheta, strigata ca sa auda si conducatorul trenului: "- Vai, cat esti de proasta! Esti...cea mai proasta femeie de pe fata pamantului!" Convorbirea se intrerupe violent si nenea isi reocupa locul langa mine. Barem miroase frumos, si asta imi va servi mai tarziu, dar eu nu stiam asta inca...

      Intre timp, in vagon:

     Frantuzul se descaltase si isi intindea picioarele sub bancheta purcicii. Purcica insista sa isi puna picioarele in poala ei (ca sa nu zic "pe burta", unde ajung de fapt), surazand oribil de complice. Frantuzul cedeaza, iar purcica incepe sa ii maseze sosetele albe cu care dansul defilase pana atunci prin compartiment, colorandu-le sugestiv cu pamantiu. Isi ciripesc in limba lui Voltaire, "cherie", isi trimit ocheade nepotrivite pentru ora 7 dimineata. Suportabil, totusi, pana cand rolurile se inverseaza. Purcica se descalta, dand la iveala picioare nedebordand de curatenie, paroase si...si...suprema corvoada intr-o incapere de un metru patrat fara aerisire in care sunt obligati sa coabiteze cateva ore mai multe persoane...mirositoare! Pe care le mai si suie in poala frantuzului, adica destul de aproape de nivelul nasurilor noastre. Restul audientei incepe sa tuseasca sugestiv, degeaba. Incep sa ma consider norocoasa ca impart bancheta cu doi barbati care nu s-au calicit la after shave.

      Domnisoara de langa purcica, cea gatita cam prea fastuos pentru o calatorie de 3h+ cu trenul, scoate Dostoievski, "Amintiri din Casa Mortilor / Jucatorul". Mmm, un intelectual. Apoi baga si castile in urechi. Logic, Dostoievski nu se prea pupa cu "ma șeri, chescă tiu fe?" Apoi da drumul la muzica. Dar atat de tare incat aproape ca intelegeam versurile pe care nu le-am inteles niciodata din "Alors on danse". La naiba, le intelegeam pana si pe alea din muzica instrumentala, daca intelegeti ce vreau sa zic...

      Restul timpului pana la Bucuresti le-am petrecut (pe langa uitandu-ma la un film) asteptand sa se dea pe brazda si cei doi pasageri ramasi, si ghici ce? Nu au facut-o; au fost exemplari. Ea draguta, foarte finuta, imbracata foarte simpatic, a dormitat tot drumul, cumintica pe scaunul ei. El a mai citit ceva notite dintr-un caietel, a mai iesit pe coridor, nimic deranjant. Ce pot sa zic? Ciudat, foarte ciudat... :P

Ei pot, noi de ce nu?

     A trecut putin peste 2 luni de cand lucrez in turism. Domeniul e atractiv, iar in el exista (sau ar putea exista) suficienta libertate pentru creativitate, ceea ce m-a atras de la inceput. O alta chestiune pe care o gasesc fascinanta e ca, in afara micilor sau marilor neintelegeri (mai mult la nivel teoretic decat practic), lucratorii in turism fac parte dintr-o mare familie, cordialitatea intre persoane care nu s-au vazut niciodata fiind dusa la rang de mare arta. Dar nu chiar despre asta voiam sa scriu aici, ci despre diferentele pe care le-am observat participand (ca novice, ce-i drept) in ultima luna la doua targuri de turism.
     La sfarsitul lui februarie am vizitat Targul de Turism de la Belgrad. Desi nu ma asteptam la mai putin, sarbii s-au intrecut pe ei insisi in tot ceea ce inseamna promovarea si organizarea evenimentului. De la intrarea in Belgrad, steaguri cu sigla si datele evenimentului fluturau mandru pe toti stalpii de pe marginea drumului. Din loc in loc, afise imense (pe bilboards) indemnau lumea sa mearga la complexul expozitional. Vizitatorii targului cazati la hotel beneficiau de transport gratuit. Oriunde intorceai capul, Belgradul te trimitea la targ. Am ajuns, intr-un final, cu masina la Belgrade Fair Grounds (format din 4 hale gigantice), locul fiind impanzit la propriu cu tot felul de materiale si insemne care semnalizau ca acolo avea loc un eveniment de o amploare deosebita. Odata ajuns la intrare, ca vizitator trebuia sa achizitionezi bilet. Probabil cineva a stiut sa estimeze corect impactul Targului si a decis ca e mai bine sa atraga multa lume care sa plateasca o suma modica (daca retin bine, e vorba de 1 euro), decat sa puna o taxa mare care sa sperie publicul. Smart thinking! 
     Am intrat in prima hala, unde erau expuse si prezentate tot felul de produse si servicii din domenii conexe turismului: echipament hotelier, dotari pentru bucatarii si altele. Pentru ca nu ne faceau cu ochiul, am pornit-o spre hala nr. 2 (a se retine ca accesul intre halele expozitionale se facea prin culoare inchise, adica nu trebuia sa iesi afara dintr-o hala ca sa intri in urmatoarea). A doua hala gazduia un targ de vinuri, care, desi nici asta nu reprezenta motivul vizitei noastre acolo, ne-a acaparat complet. Si nu, nu din cauza bauturii, ci pentru ca nu aveai cum sa nu zabovesti in fata standurilor frumos amenajate, toate diferite intre ele. Si iaca incet-incet am ajuns la ultimele doua hale, in care se desfasura targul de turism propriu zis.
     Ca sa nu ma lungesc (desi nu o sa-mi iasa): 450 de expozanti din 60 de tari, peste 50.000 vizitatori. Spectacole de muzica, dans, animatie, expozitii gastronomice; oriunde intorceai capul era ceva care sa iti atraga atentia. Nu erau doua standuri la fel, nu era niciun stand amenajat cu prost gust sau lipsit de imaginatie. Reprezentantii la targ ai catorva tari (retin Bulgaria si Croatia) inchiriasera o suprafata mai mare si pregatisera un stand unitar, promovand cu totii nu agentia sau hotelul propriu, in mod haotic si dezbinat, ci tara ca destinatie. Materialele de promovare aveau diverse forme, dimensiuni si utilitati, fiind gandite atat pentru eficienta transmiterii unei informatii, dar si pentru folosul turistului; un pliant cu informatii seci e posibil sa ajunga la gunoi, pe cand un calendar isi va lua locul pe perete sau pe masa. Ca atitudine, toata lumea era zambitoare si primitoare, toti le ofereau vizitatorilor atentia lor, informatii, materiale si cadouri. Iar vizitatorii nu au lipsit, din contra, au venit in numar atat de mare incat complexul devenise un furnicar. Am plecat de acolo cu multe contacte si cu plasele pline, dar cu inima usoara. 
     Vinerea asta am pornit de dimineata catre Targul International de Turism Holiday Market, ce s-a desfasurat la Palatul Parlamentului, la Bucuresti. Niciun indicator, niciun indiciu in tot Bucurestiul, in afara de cateva bannere cazute pe jos, montate in parcarea Palatului, si unul la intrare. Inauntru, putin peste 120 de expozanti. Vizitatori rari inspre putini, sau invers; taxa de intrare 10 lei. Expozantii, nimic de zis, se pregatisera si ei, dar parca lipsea dinamismul ala care atat ma impresionase la Belgrad. In incinta targului se improvizase, intr-un hol in care te nenorocea curentul, un soi de restaurant cu posibilitati reduse. Mese si scaune insuficiente, mancare usor dubioasa, personal insuficient si nu prea bine crescut. Altceva nu prea am observat; nu am avut ce...
     O singura intrebare imi pun: daca toata lumea poate, noi de ce nu?