Nu, nu m-am apucat să recitesc operele lui nenea Iancu. Scriu, un pic întârziat, despre piesa Teatrului de Comedie din București, ce s-a jucat pe scena Naționalului craiovean cu ocazia zilelor orașului nostru. Ca de fiecare dată, recunosc meritele și le mulțumesc bunei mele prietene Anda și bunului ei prieten Mircea pentru curtoazie.
Dacă prima parte a piesei nu a reușit să îmi smulgă decât câteva zâmbete răslețe, cea de-a doua s-a revanșat într-un mare fel. Mare parte din plusul câștigat i s-a datorat lui Marcel Iureș (Cațavencu) și Dorinei Chiriac (Cetățeanul Turmentat), cu un joc creativ, nou, diferit față de cațavencii și cetățenii văzuți cu alte prilejuri. Nici restul actorilor nu au dezamăgit, Vizante, Valentin Teodosiu sau George Mihăiță adoptând cu succes aerul oarecum alcaponian al scenografiei. La final, publicul generos i-a recompensat cu aplauze din belșug, presărate cu garoafe dăruite pe sărite de câțiva copii descumpăniți. Momentul în care un băiețel încărcat cu un braț de flori a depus câte una în mâinile fiecărui actor, dar i-a ocolit senin pe Iureș și, parcă, pe Dorina Chiriac, a fost extrem de amuzant. Pe măsură a fost și reacția acestora, care m-a făcut să înțeleg că nu actorii pe care i-am avut în față au fost mari, ci oamenii din spatele actorilor sunt.
Să nu vă imaginați că am plecat de acolo dezamăgită, nu. Înainte să intre actorii pe scenă, aveam deja așteptări mari de la piesă. Imense. Unele induse de entuziasmul Andei, altele provenite din sonoritatea numelor teatrului invitat și a actorilor distribuiți, dar și de taburetele adăugate la cap de rând, semn de supravânzări. Îmi cer scuze în avans dacă o să supere paralela, dar -poate- doar dacă ar fi apărut pe scenă un inorog care ar fi defecat bezele mi s-ar fi părut mai teribil decât ceea ce mă așteptam eu să văd. Și dacă, într-adevăr, piesa s-a ridicat la un nivel înalt (dovedit și de admirația expusă aici), mie mi s-a părut că i-a lipsit ceva. Probabil unicornul... :)
