The Thing vs The Thing

          De pe vremea când vedeam seria Alien în fiecare an, împreună cu familionul, am rămas cu o mică pasiune pentru horror-uri, pe care mai apoi mi-am cultivat-o împreună cu Oana, Cris și Monica. Tot aici mai intră și răzlețele filme de groază văzute împreună cu Anda, Mădă sau chiar cu grupuri mai mari de prieteni (căci vorba ceea, unde-s mulți, sperietura crește). 

          Așa că n-a fost greu să ne decidem (eu și Oana, adică) să descărcăm The Thing și The Thing. Nu, n-am greșit, am descărcat două filme cu același nume, primul datând din 1982, iar al doilea din 2011. N-am stat să citim prea multe despre cele două înainte de a da play, de frică să nu le spoil-ărim, dar am decis, absolut aiurea, să începem cu varianta modernă. Și bine am făcut, căci de fapt filmul din 2011 nu este un remake al capodoperei lui John Carpenter din '82 (cu Kurt Russell în rolul principal), ci un prequel ce povestește ce s-a întâmplat înainte ca personajele din The Thing cel original să facă cunoștință cu mârșavul alien replicator de țesut animal.

          Dacă, pentru cei pasionați de astfel de filme, The Thing (1982) este un film ce nu trebuie ratat, să știți că nici prequelul, deși cu aproape 2 puncte mai slab cotat pe imdb.com, nu este atât de prost pe cât sunt, de obicei, remake-urile / prequel-urile / sequel-urile moderne. Bineînțeles, varianta originală provoacă mult mai mult privitorul, îl supune unei presiuni psihologice, unei tensiuni și unei anxietăți asemănătoare celor trăite de personajele din film care, suspectând să lucrul este printre ei, ajung să nu mai aibă încredere în nimeni. În prequel, lucrurile cad mai bine la locul lor, se explică și se înțeleg mai ușor, sunt mai simplu și simplist descrise și arătate, mizându-se, probabil, mai mult pe șocant, pe groază și pe vizual decât pe psihologic, pe nevăzut și pe imaginat.

          Nu vă mai dau detalii cu privire la ce se întâmplă în film, că ultima dată m-ați acuzat că spoiler-esc, deși scria mare SPOILER ALERT, dar vă recomand să vedeți cele două filme în aceeași ordine ca și mine. Nu de alta, dar trebuie să lăsați ce e mai bun la sfârșit! :)

O imagine a lumii de dinainte

          Au trecut cam două săptămâni de când Craiova și-a pus hainele de sărbătoare pentru a nu-mai-știu-câta ediție a Zilelor Orașului. Șase zile pline de evenimente de tot felul, pe cele mai interesante (după părerea mea) recomandându-le la timpul potrivit aici. Pe lângă baia de mulțime și fumul de grătar care m-au însoțit în fiecare dintre aceste zile, am reușit să ajung și la loc mai ferit, mai elegant și mai cult, luând parte la câteva dintre cele mai interesante activități propuse. 

          Despre piesele de teatru am scris pe larg aici și aici, dar am păstrat un pic de loc și pentru un concert foarte inovativ care a avut loc la Filarmonica Oltenia. Cinci oameni, desprinși, parcă, dintr-o eră trecută, au urcat pe scenă ca să ne arate o altă imagine a lumii, una a vremii de dinainte. Imago Mundi se numește trupa care ne-a purtat nu doar în secolul al șaptesprezecelea, ci, mai mult decât atât, în aproape toată istoria muzicii tradiționale românești, deschizând pentru noi "Cartea Științei Muzicii". Și dacă ar fi fost doar atât, poate nu ar fi fost atât de spectaculos. A fost inovație, a fost creativitate, a fost originalitate. A fost altceva.

          Au fost instrumente dintre cele mai diverse, de la oboi la cobză, de la vioară la flaut, de la chitară la tamburină. Combinații dintre cele mai diverse, plus un strop de nebunie: fluiere (și mă refer la ălea de arbitru), zdrăngănitoare pentru copii și chiar un instrument-minune al cărui nume cred că nici ei nu îl știau (un fel de tub care conținea ceva ce suna ca și cum ar fi fost apă cu pietre sau scoici). A fost diversitate, atât a mijloacelor, cât și a rezultatelor. Ne-au (în)cântat (cu) geamparale, ne-au colindat, ne-au liniștit cu cântece de leagăn și ne-au lăsat să plecăm știind că există alternativa. Rară, discretă, care niciodată nu va fi gustată de toată lumea. Dar măcar există. :)

PS: Mai bine le zice Anda aici.

O scrisoare pierduta, un inorog si bezele

          Nu, nu m-am apucat să recitesc operele lui nenea Iancu. Scriu, un pic întârziat, despre piesa Teatrului de Comedie din București, ce s-a jucat pe scena Naționalului craiovean cu ocazia zilelor orașului nostru. Ca de fiecare dată, recunosc meritele și le mulțumesc bunei mele prietene Anda și bunului ei prieten Mircea pentru curtoazie.

          Dacă prima parte a piesei nu a reușit să îmi smulgă decât câteva zâmbete răslețe, cea de-a doua s-a revanșat într-un mare fel. Mare parte din plusul câștigat i s-a datorat lui Marcel Iureș (Cațavencu) și Dorinei Chiriac (Cetățeanul Turmentat), cu un joc creativ, nou, diferit față de cațavencii și cetățenii văzuți cu alte prilejuri. Nici restul actorilor nu au dezamăgit, Vizante, Valentin Teodosiu sau George Mihăiță adoptând cu succes aerul oarecum alcaponian al scenografiei. La final, publicul generos i-a recompensat cu aplauze din belșug, presărate cu garoafe dăruite pe sărite de câțiva copii descumpăniți. Momentul în care un băiețel încărcat cu un braț de flori a depus câte una în mâinile fiecărui actor, dar i-a ocolit senin pe Iureș și, parcă, pe Dorina Chiriac, a fost extrem de amuzant. Pe măsură a fost și reacția acestora, care m-a făcut să înțeleg că nu actorii pe care i-am avut în față au fost mari, ci oamenii din spatele actorilor sunt.

          Să nu vă imaginați că am plecat de acolo dezamăgită, nu. Înainte să intre actorii pe scenă, aveam deja așteptări mari de la piesă. Imense. Unele induse de entuziasmul Andei, altele provenite din sonoritatea numelor teatrului invitat și a actorilor distribuiți, dar și de taburetele adăugate la cap de rând, semn de supravânzări. Îmi cer scuze în avans dacă o să supere paralela, dar -poate- doar dacă ar fi apărut pe scenă un inorog care ar fi defecat bezele mi s-ar fi părut mai teribil decât ceea ce mă așteptam eu să văd. Și dacă, într-adevăr, piesa s-a ridicat la un nivel înalt (dovedit și de admirația expusă aici), mie mi s-a părut că i-a lipsit ceva. Probabil unicornul... :)

Zilele Carierei 2011 la Craiova

          Ieri și azi a avut loc în incinta Teatrului din Craiova târgul de joburi Zilele Carierei 2011, organizat de AIESEC Craiova, Primăria Craiova și Cummins Generator Technologies. "De pe surse" știu - și anume fiindcă așa scrie peste tot -, că scopul proiectului a fost să aducă mai aproape potențialii angajați de companiile locale, dar și ca firmele invitate să își prezinte produsele și serviciile, precum și oferta de joburi pentru craioveni.

          Am fost ieri pe la târg și am găsit, la nici o oră de la deschiderea porților ușilor teatrului, un număr foarte mare de vizitatori. Și mai tineri, și mai trecuți de prima tinerețe, toți se interesau pe la fiecare stand, luau pliante și informații. De partea cealaltă a meselor, corporatiști mai mari sau mai mici, îmbrăcați la dungă, atrăgeau către o lume la care, cum e și de înțeles, cei dintâi (momentan) doar visau.

Standul companiei Cummins Generator Technologies

          Am observat și câteva absențe din firmele care își anunțaseră participarea, precum și o aerisire a vizitatorilor în partea din spate a târgului. Nu am, însă, cum să nu menționez câteva lucruri cu privire la firmele care mi-au atras atenția în mod deosebit (a se citi m-au impresionat). Adunăm poziționarea frontală, o amenajare eficientă a standurilor, precum și o echipă pregătită, și rezultă Cummins GT, una dintre companiile de succes din orașul nostru, despre care craiovenii cunosc foarte puține lucruri. Nici cei de la Pirelli nu s-au lăsat mai prejos, preluându-i cu succes pe craiovenii care veneau în valuri către standurile lor. Manpower, Adecco și Obiettivo Lavoro, agenții de recrutare, Magna, furnizor Ford, Lidl sau Centrul de Formare Dagmar DV le-au stat la dispoziție craiovenilor cu informații despre activitatea lor și despre joburile oferite.

          Nu mă aventurez să spun că târgul de joburi a fost un succes, pentru că e un lucru extrem de greu de măsurat (organizatorii numără vizitatorii și firmele implicate, firmele numără persoanele interesate sau care și-au depus CVul, vizitatorii numără firmele, precum și numărul și diversitatea joburilor etc). Dar e, cu siguranță, un prim pas într-o relație - și mă refer aici la cea dintre organizatori - care ar putea crește într-un lucru bun pentru Craiova și craioveni pe viitor...

Sambata, duminica, luni

         Recomandam aici, pentru cei care vor să profite de paleta de evenimente culturale prilejuite de Zilele Craiovei, să nu rateze joi unul din cele două spectacole ce țineau capul de afiș, și anume concertul lui Tudor Gheorghe de la Filarmonică sau piesa "Sâmbătă, duminică, luni", a celor de la Teatrul Național București, jucată pe scena Naționalului craiovean. La cel din urmă am ajuns și eu ieri, prin curtoazia bunei mele prietene Anda și a bunului ei prieten Mircea.
          "Sâmbătă, duminică, luni" a căzut cumva la granița dintre genuri, fiind o tragi-comedie în care am savurat ba replicile spumoase, ba realismul uneori tăios. Piesa ne deschide, pentru 3 zile, porțile casei familie napoletane Priore, ce găzduiește mai multe generații aduse sub

același acoperiș din necesitate, din iubire sau din interes. Momentul care îi reunește pe toți în sufrageria casei este prânzul duminical. Problemele care răbufnesc în jurul mesei în familie dospesc de mai multă vreme, dar devin mai stringente în sâmbăta premergătoare prânzului, urmând să se rezolve pozitiv (și oarecum miraculos) luni. 

          Per total, punctul forte al piesei a fost distribuția, din care i-am remarcat pe minunata Ileana Stana Ionescu (mătușa Meme), Costel Constantin (Peppino) și Matei Alexandru (don Antonio). Nici ceilalți actori nu s-au lăsat mai prejos, publicul simțind o sinergie și o ușurință a jocului pe care la final a recompensat-o cu aplauze din belșug. 

          Deși aici nu am căzut de acord cu Anda, mie prima parte a piesei mi s-a părut mai reală (credibilă), mai antrenantă și mai amuzantă, pe când cea de-a două mi s-a părut mai tărăgănată. Poate e și din cauză că finalul a adus o rezolvare nefirească unor probleme valabile tuturor familiilor - certuri, gelozii și dezamăgiri - ce nu dispar, în viața reală, cu un simplu "te iubesc". Pentru cei care au venit doar să se destindă, cred că bucuria întâlnirii cu actorii de la TNB a fost suficientă. Cei care au suprapus piesa și problemele ridicate de ea pe un fond personal s-ar putea să fi plecat doar cu o jumătate de zâmbet...

Date despre spectacol

"Sâmbătă, duminică, luni", de Eduardo de Filippo

Regia: Dinu Cernescu

Traducere: N. Al. Toscani

Distribuţia:

Rosa: Cecilia Bârbora

Peppino: Costel Constantin

Virginia: Afrodita Androne

Rocco: Gavril Pătru

Federico: Vitalie Bichir

Antonio: Matei Alexandru

Giulianella: Irina Cojar

Amelia: Ileana Stana Ionescu

Attilio: Marius Rizea

Raffaelo: George Motoi

Luigi: Traian Stănescu

Elena: Rodica Mureşan

Michelle: Cristian Creţu

Roberto: Dragoş Ionescu

Maria Carolina: Liliana Hodorogea

Sursă foto, aici.

Zilele Craiovei 2011

          Mâine, 25 octombrie, încep manifestările prilejuite cu ocazia Zilelor Craiovei 2011, care vor dura până duminică, pe 30. Orașul a fost deja împânzit de bannere (vezi poza) și steaguri pe stâlpii de curent, ca să știe tot craioveanul că, deși pâine (în cazul meu apă caldă) n-are, măcar are circ. Deși, ca de fiecare dată, programul este unul foarte stufos, manifestările cu adevărat deschise publicului (exclud de aici pensionarii) sunt limitate ca număr. Și nu pentru că ar fi puține, în esența lor, ci pentru că foarte multe se suprapun. Ceea ce e oarecum logic, dacă stau câș, fiindcă e imposibil să bagi toată populația Craiovei la o piesă de teatru, spre exemplu. În fine...

          Programul complet îl găsiți, cel mai sigur, aici, pe pagina Primăriei. Dacă permiteți nu o recomandare, fiindcă e cam tardiv pentru așa ceva (căci degeaba vă recomand eu dacă nu mai este bilete), ci o clasificare a activităților la care ar fi meritat să ajung(eți), asta e lista:

• 25 septembrie - ora 19:00 - "Lacul Lebedelor", de P.I. Ceaikovski - Spectacol de balet în 4 acte al Teatrului Rus de Operă şi Balet din Odessa, Ucraina - la Teatrul Naţional "Marin Sorescu"
• 26 septembrie - ora 19:00 - "Revista Revistelor"- Spectacol al Teatrului de Revistă Constantin Tănase, cu: Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, Cristina Stamate, Adriana Trandafir, ş.a. - la Teatrul Liric "Elena Teodorini"
• 27 septembrie - ora 19:00 - "Vremea nemâniei" - Concert extraordinar Tudor Gheorghe la Filarmonica Oltenia Craiova sau "Sâmbătă, Duminică, Luni", de Eduardo De Filippo - Spectacol al Teatrului Naţional Bucureşti, cu: Matei Alexandru, Ileana Stana-Ionescu, George Motoi, Costel Constantin, Traian Stănescu, Cecilia Bârbora, ş.a. la Teatrul Naţional "Marin Sorescu"
• 28 septembrie - ora 19:00 - "O scrisoare pierdută", de I. L. Caragiale - Spectacol al Teatrului de Comedie Bucureşti, cu: Marcel Iureş, George Mihăiţă, Marius Florea Vizante, Valentin Teodosiu, Dorina Chiriac, ş.a. la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" sau "One Man Show" - Spectacol cu Horaţiu Mălăele la Teatrul Liric "Elena Teodorini"
• 29 septembrie - nimic foarte tentant și îmi calc pe inimă că scriu asta, dar să zicem Concert extraordinar Holograf, Voltaj, Zdob și Zdub, Anda Adam în Parcul Tineretului
• 30 septembrie - ora 19:00 - "Boema", de Giacomo Puccini - Spectacol de operă la Teatrul Liric "Elena Teodorini" sau "Tartuffe", de Moliere - cu: Ilie Gheorghe, Tamara Popescu, Valentin Mihali, Nataşa Raab, Ştefan Cepoi, Valeriu Dogaru, Dragoş Măceşeanu, ş.a. la Teatrul Naţional "Marin Sorescu"
• + de vizitat, când aveți timp, de vineri de la 11:00 până duminică la aceeași oră, nemuritorul Târg al Meșterilor Populari. Pe esplanada Teatrului.

          Distracție plăcută, craioveni, și... La mulți ani! :)

Battle Los Angeles (2011)

          Ce au în comun Aaron Eckhart cu Ne-Yo, Michelle Rodriguez (Ana Lucia din Lost) și Jim Parrack (Hoyt din True Blood)? Toți luptă cot la cot pentru a salva Los Angeles-ul de un inamic necunoscut. Los Angeles, ca și alte orașe din lume, se află sub amenințarea de a fi lovite de niște meteoriți ce intră în atmosfera Pământului subit, fără a fi depistați din timp de specialiști. Trupe militare armate sunt mobilizate pentru o intervenție de rutină, dar în scurt timp își dau seamă că se confruntă cu ceva neașteptat: o invazie extraterestră. Deloc prietenoși, alienii întâi trag și-apoi întreabă; de fapt, retrag ultima afirmație - doar trag!

Priest (2011)

          Bun-bun-buuun! Un nemeritat 5,7 pe imdb.com pentru horror-ul Priest (2011), pe care eu l-am punctat cu nota 9. În distribuție îi regăsim pe fenomenalul Paul Bettany, pe Cam Gigandet (vampirul James din Twilight sau frumușelul cu ochi albaștri din Burlesque), pe Karl Urban (aka Eomer, din Stăpânul Inelelor) sau Stephen Moyer (vampirul Bill din True Blood). Abia am menționat patru nume și cota de frumusețe masculină a filmului a crescut mega-exponenția, ceea ce, mai mult ca sigur, mi-a influențat decisiv obiectivitatea. :D Nu sunt de neglijat sau de trecut cu vederea numele (nu neapărat rolurile) lui Maggie Q, Christopher Plummer sau Madchen Amick.

          Într-o lume decimată de războiul dintre oameni și vampiri, Biserica antrenează niște luptători, Preoții, care înclină decisiv balanța în favoarea omenirii. În timp ce vampirii sunt izolați în rezervații, oamenii se izolează în orașe închise, ce le oferă o falsă securitate. Preoții trăiesc aici în obscuritate, fiind respinși de cei pentru binele cărora s-au sacrificat. Atunci când un grup de vampiri îi ucid pe fratele și pe cumnata (soția) sa și îi răpesc nepoata (fiica), Preotul interpretat de Bettany încalca ordinele directe primite de la Biserică și pornește în căutarea fetei. Secondat de colega lui, Preoteasa (Maggie Q), și de șeriful Hicks (Gigandet), Preotul se înfruntă cu creaturi ale întunericului conduse de o minte diabolică ce caută răzbunare (Urban). Finalul e aparent fericit și lasă loc de o mult-așteptată continuare. Bettany joacă perfect. Gigandet e, din păcate, în filmul acesta, doar un băiat foarte frumos și cea mai mare dezamăgire cinematografică pe care am suferit-o în...ultimii ani. 

          Personal mi-ar fi plăcut un pic mai multă sperietură și teroare în film. Luptele dintre oameni și vampiri sunt destul de bine făcute și nu se sprijină foarte tare pe stereotipuri. Acțiunea e, deci, bine dozată, chiar dacă pe alocuri mai există și unele clișee tipice filmelor americane. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat, însă, a fost încărcătura emoțională pe care Bettany și Maggie Q au impregnat-o singurului moment mai tandru din film, în măsura în care un horror cu vampiri poate avea ceva tandru în el. Merită văzut filmul chiar și numai pentru acel cadru! :)

Rango (2011)

          Johnny Depp și Alfred Molina. Vocile lor, de fapt, în Rango, o simpatică animație din 2011. 

          Depp însuflețește un cameleon talentat la actorie (dar cam singuratic), care, în urma unui accident de mașină, ajunge în deșert, în orașul Dirt. Acesta e populat de tot soiul de animale de mici dimensiuni, mânate de o singură nevoie: de apă. Șopârla fără nume își asumă numele de Rango și identitatea unui mare pistolar, ceea ce o aruncă în diverse aventuri din care iese - de fiecare dată prin noroc chior - basma curată. Faptele de vitejie ale lui Rango îl propulsează în funcția de șerif al orașului și, mai mult decât atât, în postura de erou al locuitorilor. De el depinde acum să facă rost de apa atât de necesară tuturor. Ca și în viața reală, există niște interese meschine la mijloc, dezamăgiri și renunțări, dar filmul ne învață să nu renunțăm. Așa că Rango își înfruntă demonii, se dovedește a fi un alt fel de erou - poate unul de care locuitorii din Dirt aveau mai multă nevoie -și salvează ziua.

          Deși pe imdb.com se bucură de o notă de 7,5/10, eu aș nota filmul mai degrabă cu un 6-6,5. Am râs cam de două ori, două ori și jumătate, am zâmbit cam de trei ori mai mult, nu mi-au dat lacrimile de râs, dar nici de plâns, filmul nu a avut nimic emoționant, poate un pic prea multă filozofie, dar suficientă animație și agitație. Povestea a spart, totuși, câteva tipare, iar de câteva ori acțiunea m-a luat prin surprindere. Simpatic e cuvântul care se potrivește cel mai bine filmului, pe care îl recomand ca unul de văzut.

          Sursa imaginii, aici.

Daca timeline-ul tau arata asa...

          Dacă timeline-ul tău arată așa și tu ești acasă, e clar că nu te afli unde trebuie...

Ei pot, noi de ce nu?

     A trecut putin peste 2 luni de cand lucrez in turism. Domeniul e atractiv, iar in el exista (sau ar putea exista) suficienta libertate pentru creativitate, ceea ce m-a atras de la inceput. O alta chestiune pe care o gasesc fascinanta e ca, in afara micilor sau marilor neintelegeri (mai mult la nivel teoretic decat practic), lucratorii in turism fac parte dintr-o mare familie, cordialitatea intre persoane care nu s-au vazut niciodata fiind dusa la rang de mare arta. Dar nu chiar despre asta voiam sa scriu aici, ci despre diferentele pe care le-am observat participand (ca novice, ce-i drept) in ultima luna la doua targuri de turism.
     La sfarsitul lui februarie am vizitat Targul de Turism de la Belgrad. Desi nu ma asteptam la mai putin, sarbii s-au intrecut pe ei insisi in tot ceea ce inseamna promovarea si organizarea evenimentului. De la intrarea in Belgrad, steaguri cu sigla si datele evenimentului fluturau mandru pe toti stalpii de pe marginea drumului. Din loc in loc, afise imense (pe bilboards) indemnau lumea sa mearga la complexul expozitional. Vizitatorii targului cazati la hotel beneficiau de transport gratuit. Oriunde intorceai capul, Belgradul te trimitea la targ. Am ajuns, intr-un final, cu masina la Belgrade Fair Grounds (format din 4 hale gigantice), locul fiind impanzit la propriu cu tot felul de materiale si insemne care semnalizau ca acolo avea loc un eveniment de o amploare deosebita. Odata ajuns la intrare, ca vizitator trebuia sa achizitionezi bilet. Probabil cineva a stiut sa estimeze corect impactul Targului si a decis ca e mai bine sa atraga multa lume care sa plateasca o suma modica (daca retin bine, e vorba de 1 euro), decat sa puna o taxa mare care sa sperie publicul. Smart thinking! 
     Am intrat in prima hala, unde erau expuse si prezentate tot felul de produse si servicii din domenii conexe turismului: echipament hotelier, dotari pentru bucatarii si altele. Pentru ca nu ne faceau cu ochiul, am pornit-o spre hala nr. 2 (a se retine ca accesul intre halele expozitionale se facea prin culoare inchise, adica nu trebuia sa iesi afara dintr-o hala ca sa intri in urmatoarea). A doua hala gazduia un targ de vinuri, care, desi nici asta nu reprezenta motivul vizitei noastre acolo, ne-a acaparat complet. Si nu, nu din cauza bauturii, ci pentru ca nu aveai cum sa nu zabovesti in fata standurilor frumos amenajate, toate diferite intre ele. Si iaca incet-incet am ajuns la ultimele doua hale, in care se desfasura targul de turism propriu zis.
     Ca sa nu ma lungesc (desi nu o sa-mi iasa): 450 de expozanti din 60 de tari, peste 50.000 vizitatori. Spectacole de muzica, dans, animatie, expozitii gastronomice; oriunde intorceai capul era ceva care sa iti atraga atentia. Nu erau doua standuri la fel, nu era niciun stand amenajat cu prost gust sau lipsit de imaginatie. Reprezentantii la targ ai catorva tari (retin Bulgaria si Croatia) inchiriasera o suprafata mai mare si pregatisera un stand unitar, promovand cu totii nu agentia sau hotelul propriu, in mod haotic si dezbinat, ci tara ca destinatie. Materialele de promovare aveau diverse forme, dimensiuni si utilitati, fiind gandite atat pentru eficienta transmiterii unei informatii, dar si pentru folosul turistului; un pliant cu informatii seci e posibil sa ajunga la gunoi, pe cand un calendar isi va lua locul pe perete sau pe masa. Ca atitudine, toata lumea era zambitoare si primitoare, toti le ofereau vizitatorilor atentia lor, informatii, materiale si cadouri. Iar vizitatorii nu au lipsit, din contra, au venit in numar atat de mare incat complexul devenise un furnicar. Am plecat de acolo cu multe contacte si cu plasele pline, dar cu inima usoara. 
     Vinerea asta am pornit de dimineata catre Targul International de Turism Holiday Market, ce s-a desfasurat la Palatul Parlamentului, la Bucuresti. Niciun indicator, niciun indiciu in tot Bucurestiul, in afara de cateva bannere cazute pe jos, montate in parcarea Palatului, si unul la intrare. Inauntru, putin peste 120 de expozanti. Vizitatori rari inspre putini, sau invers; taxa de intrare 10 lei. Expozantii, nimic de zis, se pregatisera si ei, dar parca lipsea dinamismul ala care atat ma impresionase la Belgrad. In incinta targului se improvizase, intr-un hol in care te nenorocea curentul, un soi de restaurant cu posibilitati reduse. Mese si scaune insuficiente, mancare usor dubioasa, personal insuficient si nu prea bine crescut. Altceva nu prea am observat; nu am avut ce...
     O singura intrebare imi pun: daca toata lumea poate, noi de ce nu?

Ducu Bertzi si Mihai Nenita, sau cum n-am avut ce reprosa unui concert

     Cadoul de la tata de 8 martie a venit cu puțină întârziere și a constat în bilete la concertul de la Filarmonica din Craiova al lui Ducu Bertzi alături de Mihai Neniță (vioară). Paradoxal, cumva, am aflat că avem bilete exact în ziua în care presa vuia despre colaborarea pe care folkistul a avut-o cu Securitatea. Am ezitat puțin. Părea plauzibil ca, în urma scandalului, să își anuleze concertele. Încercam să-mi proiectez în minte concertul și nu reușeam să o fac fără să îmi imaginez roșii / ouă zburând către scenă, minim remarce întepătoare venind dinspre public. Pe altă parte, însă, prețul și locul unde avea loc concertul păreau garanții că audiența va fi un pic filtrată. Orice se putea întâmpla, însă, așa că am pornit-o către spectacol fără nicio așteptare, dar cu o oarecare curiozitate.

     În jurul orei stabilite, Ducu și Mihai au intrat pe scenă. Au început direct, fără o introducere prea lungă. Primele două piese le-am ascultat gândindu-mă la unul dintre următoarele lucruri: ce acustică proastă are Filarmonica, stăm noi prea aproape de boxe, Ducu Bertzi cântă cu gura prea aproape de microfon, chitara se aude prea tare, vioara se aude prea încet înspre deloc. Ulterior, și la îndemnul unor voci din public, situația s-a remediat.

     Ducu Bertzi, într-o cămașă înflorată, cu chitara după gât. Voce clară, puternică; chitara-i prietenă. Atitudine rezervată. Nu e show-man, deși în a doua parte a spectacolului a interacționat mai mult cu publicul, apropiindu-și-l și antrenându-l. A cântat melodii noi, de pe ultimele sale albume, dar și piese care le trezeau amintiri celor de vârsta părinților mei și, motivul pentru care majoritatea veniseră la concert, pietre de hotar, precum "Floare de colț", "M-am îndrăgostit numai de ea" sau maramureșeanca lui "Omul pădurii (Hai, țurai și țurai)". Sala a cântat cu el și a ținut ritmul prin aplauze. Cu mâna pe inimă, cât de securist sau turnător o fi fost, m-au durut palmele la final... :)

     Cât despre Mihai Neniță, pe care nu întâmplător l-am lăsat la final, a fost, cel puțin pentru mine, senzația serii. A urcat pe scenă îmbrăcat în blugi și într-o cămașă prin care îi ieșea (cel puțin amuzant) burtica, cu vioara albastră în mână. A fost condamnat să stea pe taburetul pianului (fără spătar), pe care s-a sucit și frământat în ritmul melodiilor. Definiția omului care își simte și trăiește muzica, Mihai mânuia arcușul, ciupea coardele în timp ce se încrunta, încorda, ridica picioarele de pe podea și făcea o grămadă de gesturi care, luate separat de contextul spectacolului, ar fi putut face singure un show de divertisment. Prin asta mi-a atras atenția asupra sa, astfel încât o bună bucată din timp am perceput-o ca pe concertul omului cu vioara, pe fundalul căruia se auzea Ducu Bertzi cântând. Lăudat de colegul de scenă, Mihai a avut un moment solo în care și-a demonstrat valențele de violonist, dar și de pianist și, mai impresionant, de om-spectacol. A smuls zâmbete, râsete și aplauze frenetice când, în delirul muzical pe care îl crease de unul singur, și-a plasat arcușul între picioare și a cântat impecabil frecând vioara de el.

     După mai bine de o oră și jumătate, cei doi menestreli și-au luat "pe curând, la revedere" de la publicul craiovean. Un spectacol la care nu numai că nu regret că am mers, dar la care aș reveni cu plăcere de nenumărate ori. 

     Vă las o mostră de Ducu & Mihai, din 2009, de la Sala Palatului. "Pe cine și câte cărări".