Pe vremea când se potcovea puricele cu ceva fier la tălpițe și tot zburda în înaltul cerului, strigând în gura mare cât e de ușurel, iacătă eram și noi elevi în clasele primare. Și-n fiecare an, precum se întâmpla pretutindeni probabil, de Ziua Femeii ne dădea doamna învățătoare temă să facem o compunere despre mama. Știți voi, dintr-ălea cu e brună, blondă ori roșcată, are ochii de-o culoare sau de alta, culminând cu cât e mama de bună și cât de tare o iubesc. Sau cam pe aici.
Clișeele erau în mare vogă încă dinainte de a ști ce-i acela un clișeu, așa că n-a fost greu să îl produc pe acela cu părul ca abanosul. "Mama mea are părul ca abanosul!" Și-am purces cu compunerea astfel primenită către școală. La fața locului am dat peste un coleg mai delăsător, Costinel pe numele lui, care niciodată nu își făcea compunerile de acasă, ci se inspira de la 3-4 colegi, combina compunerile și ajungea să aibă una mai tare decât ale tuturor la un loc. I-am dat compunerea mea întru inspirație, căci nu credeam să poată egala talentul, pricepea și, de ce să nu recunosc?, măiestria-mi recunoscută în arta scrisului.
Când a venit ora citaniei capodoperelor literare, primul pe care l-a ridicat doamna în picioare să citească tema a fost chiar Costinel. Și dă-i și spune și dă-i și citește, iaca ajunge Costinel la descrierea fizică. Începuse să mi se strângă inima în piept, căci ce mă făceam eu dacă dumnealui îmi furase vorba cu părul de abanos, de care eram atât de mândră? Și i-auzi-l cum spune:
- Mama mea are părul ca..., și se poticnește o secundă, ca și când în graba scrisului furibund ar fi mâncat o literă fără de care acum întregul univers nu mai avea sens.
Își drege glasul și continuă:
- Mama mea are părul ca cabanosul!
*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, Mădă, pentru material! :D
