Copiii spun lucruri trasnite V

Surorile Ilie

Mici, am fost niște copii model; așa ne laudă părinții. Dacă ați văzut vreodată o familie cu copil trecând, să zicem, vara, pe lângă un stand de înghețată, și plodul începând să se smucească de parcă ar fi posedat de un drac mic, urlând din toți bojocii: - Vreau înghețată, luați-mi înghețată, de ce nu-mi luați înghețată?, înseamnă că puteți înțelege cum eram noi încât eram considerate model. Liniștite și mulțumite cu ceea ce părinții puteau să ne ofere în limitele bugetului și ale bunului simț. Uite o dovadă (foto stânga), să vă convingeți ce îngerași eram.

Familia Ilie

Ai noștri ne repetă și acum aceeași poveste, cu două tinere familii cu copii, ei și niște amici de-ai lor, mergând în vara lui ’90 la mare la Venus. Seara ieșeam la plimbare, noi două elegant gătite în rochițe (presupun că ornate ca bradul de Crăciun, dar ei nu vor să recunoască), ținându-ne toți patru de mânuță, ca o familie frumoasă și fericită ce am fost (foto dreapta) și suntem; ceilalți părinți cărându-și chinuiți copiii în cârcă, în brațe, după gât sau sub braț, ca pe ziarul de dimineață. Treceam pe lângă parcul de distracții, atracția locului, și ne puneau doi câte doi în călușei și ne învârteau și zguduiau bine până se oprea. Atunci începea distracția adevărată, cu ceilalți doi plozi începând să chirăie și să se zvârcolească precum broasca în laborator: - Încă o dată, mai vreeeem, încă o tură! Emoționat, tata și acum ne mai povestește cum, atunci când se oprea tiribomba, noi ridicam cuminți mânuțele spre ei, să vină să ne ia. N-am vrut să-i stricăm bucuria, așa că nu i-am spus niciodată că ne venea leșin de la atâta luminițe și învârtecușuri, așa că dinainte să ne suim acolo noi abia așteptam să ne scoată din călușeii groazei. :P

Copiii spun lucruri trasnite IV

Grădiniță. Serbarea de Crăciun. 

După luni de repetiții cu copiii din grupa pregătitoare, domnișoara educatoare este acum sigură că va ieși un spectacol frumos, pe care părinții îl vor aplauda. Poezii, cântece și colinde pentru Moș Crăciun, scenete cu decoruri și costume, totul a fost pregătit cu minuțiozitate. Copiii își știu bine partiturile; nu are ce să se întâmple.

Părinții lui M. cu greu și-au eliberat programul, și-au luat liber de la birou ca să ajungă la serbarea despre care băiețelul lor vorbește cu mai mult entuziasm decât despre orice jucărie, bomboană sau desen animat. Nu puteau rata acest moment special, ba chiar s-au înarmat cu cameră foto - video pentru a surprinde pentru posteritate evoluția năzbâtiosului M. și a colegilor lui de grădiniță.

Începe spectacolul, copiii ies rând pe rând în față, își spun poeziile și se retrag printre colegi în ropotele de aplauze ale părinților și bunicilor din sală. Vine rândul lui M., care face un pas în față, ia o gură de aer și...liniște! "Oh, nu, a uitat poezia!", gândesc sincron domnișoara educatoare, mama și tata lui M. După câteva secunde, M. pare că-și revine, deschide gura din nou și zice:

- Mama, fac pișu!

Copiii spun lucruri trasnite III

         Băile Olănești, parcul central, pe înserat. Pe o băncuță, o mămică începe să-și strângă calabalâcul: hăinuțe, jucării, sticle de suc, ambalaje de pufuleți. Îl strigă pe puștanu-i de 5-6 ani să vină să îi dea puloverul pe el ca să plece acasă. Copilul stă la câțiva metri distanță, în boscheți, și strigă la ea cât îl țin puterile:

- Nuuu, vleau să ne mai jucăm! Vinoooo!

          Mama, vizibil iritată, ridică tonul:

- Nu mai țipa și treci imediat încoace!

          Copilul, parcă sfidând-o, continuă să urle:

- Nuuuuu (un țipăt prelung, cu mulți u, probabil)! 

          Din doi pași mama e lângă el, îl ia pe sus și îl pune pe bancă.

- File-a dlacu să fii!, zice puștiulică hotărât.

        Două perechi de palme urmate de o liniște monumentală. Parcă tot parcul a tăcut. Ne ridicăm biniiișor și ne îndepărtăm, de teamă ca râsul nostru să nu disturbe atmosfera...

Copiii spun lucruri trasnite II

          Pe vremea când se potcovea puricele cu ceva fier la tălpițe și tot zburda în înaltul cerului, strigând în gura mare cât e de ușurel, iacătă eram și noi elevi în clasele primare. Și-n fiecare an, precum se întâmpla pretutindeni probabil, de Ziua Femeii ne dădea doamna învățătoare temă să facem o compunere despre mama. Știți voi, dintr-ălea cu e brună, blondă ori roșcată, are ochii de-o culoare sau de alta, culminând cu cât e mama de bună și cât de tare o iubesc. Sau cam pe aici.

         Clișeele erau în mare vogă încă dinainte de a ști ce-i acela un clișeu, așa că n-a fost greu să îl produc pe acela cu părul ca abanosul. "Mama mea are părul ca abanosul!" Și-am purces cu compunerea astfel primenită către școală. La fața locului am dat peste un coleg mai delăsător, Costinel pe numele lui, care niciodată nu își făcea compunerile de acasă, ci se inspira de la 3-4 colegi, combina compunerile și ajungea să aibă una mai tare decât ale tuturor la un loc. I-am dat compunerea mea întru inspirație, căci nu credeam să poată egala talentul, pricepea și, de ce să nu recunosc?, măiestria-mi recunoscută în arta scrisului. 

         Când a venit ora citaniei capodoperelor literare, primul pe care l-a ridicat doamna în picioare să citească tema a fost chiar Costinel. Și dă-i și spune și dă-i și citește, iaca ajunge Costinel la descrierea fizică. Începuse să mi se strângă inima în piept, căci ce mă făceam eu dacă dumnealui îmi furase vorba cu părul de abanos, de care eram atât de mândră? Și i-auzi-l cum spune:

- Mama mea are părul ca..., și se poticnește o secundă, ca și când în graba scrisului furibund ar fi mâncat o literă fără de care acum întregul univers nu mai avea sens. 

          Își drege glasul și continuă:

- Mama mea are părul ca cabanosul!

*Povestea este inspirată din fapte reale. Mulțumesc, Mădă, pentru material! :D

Copiii spun lucruri trasnite

          Mama și tata ies la plimbare cu copilașul lor de 6 anișori. Pe copil îl știm deja de aici. La un moment dat, pe lângă ei trece, pe trotuar, un cuplu de vârsta a doua. Un el foarte înalt, cam de 1,90-2m. Ea, cam cu 40-50 cm mai scundă. Mama face o remarcă ușor răutăcioasă: – Ia, cum de și-o fi luat și păluga asta o nevastă așa scundă? Spontan, copilul răspunde: – Și-a luat și el nevastă de cât a avut bani! :))

          Morala: La nicio vârstă nu suntem prea mici să știm cu banii.

Copiii spun lucruri trasnite

Copiii mici sunt adorabili! Uneori! Si nu toti, doar unii! Asa cum a fost ala de ieri, din Kaufland. Eram la raionul de lactate, unde stateam in dubiu intre un iaurt cu fructe de la Milli si altul de la Fruttis. A castigat Milli, bineinteles. Pentru ca nu pot rezista cand citesc pe el "Iaurt cu bucati mari de visine". Imi imaginez, in loc de iaurt cu visine, visine cu iaurt! 

Pustiulica despre care scriu asta-seara isi tragea de maneca mamica spre vitrina de iaurturi de alaturi. Si insista ca mamica sa ii cumpere un iaurt - nu am retinut de la ce firma - cu mure. De obicei copiii isterici ma enerveaza la culme. Iar aia care sunt isterici in magazine, dand din picioare si urland in gura mare pana cand parintii le cumpara ce vor - inca si mai tare. Dar pe asta nu m-am putut abtine sa nu il ador! Pentru ca, mic, urat si stirb cum era, nu il putea pronunta pe R si urla cat il tineau plamanii: "Veau mue, veau mueee!"

Tweet